lacrimi dulci, cu gust amar

am auzit-o pe fundal cum plangea. in momentul ala cerul s-a rupt in doua si bucati din el s-au pravalit peste mine. m-a durut sufletul cumplit de tare. poate si faptul ca nu este langa mine m-a facut sa simt totul altfel. vocea ei atat de suparata cand striga la bunul ei sa-i spunea ca baietelul a plecat acasa, printre lacrimi, vorbind cu greu, ca si cum aerul nu i-ar mai ajunge, m-a suparat crunt. as fi plecat in momentul ala spre ea, sa o iau in brate, sa caute confort in bratele mele si sa se potoleasca acolo. as fi vrut sa fiu eu cea care ii sterge 'lacrimele' de pe obrajorii ei arsi de soare, pe mine sa ma ia de gat si mie sa-mi umezeasca gatul cu lacrimile ei. a luat telefonul in mana si mi-a spus printre lacrimi marea ei drama: prietenul de joaca a plecat acasa, iar ea a trebuit sa ramana iarasi singura. parca o aud si acum: 'mami, baietelul a plecat acasa la el!'
bineinteles ca pentru ea totul s-a terminat in doua secunde, dar eu am stat si am plans fara sa ma pot opri mai bine de un sfert de ora. imi este dor de ea. mor de ciuda ca trebuie sa stea departe de mine si ca altcineva trebuie sa fie alaturi de ea altcine va sa o consoleze la micile ei drame, altcineva sa ii ofere sprijin, in locul meu.
stiu sigur ca si ea este la fel de nemultumita de plecarea asta rapida. mereu imi spune cand o sun ca vrea la mine. mi se strange inima cand ma gandesc la cuvintele ei... vreau sa fie mereu aici, langa mine, sa o pot vedea mereu, sa o aud, sa stiu fiecare prostioara pe care o face, fiecare linie pe care o trage cu creionul pe perete. mai e putin pana atunci. la sfarsitul lunii termin si eu cu examenele mele vesnice si nu va mai pleca de langa mine decat pentru cateva zile poate... nu mai vreau sa o aud cum plange niciodata. vreau ca toate lacrimile ei sa se transforme in margaritare, exact ca in povesti. vreau ca ochii ei sa devina rubine si toata viata sa fie fericita si plina de zambete. vreau sa-i ofer tot ceea ce eu nu am avut niciodata: dragostea unei mame adevarate.