ma uit cateodata la stirile de la ora 5. ma uimeste viata pe care o au unii. ma sperie frigul, intunericul, foamea. cocioabele darapanate si gardurile cu uluci lipsa sunt parca din alta realitate, din filmele de groaza... oricum nu dintr-o lume in care eu nu sunt prezenta. ma speria groaznic gandul saraciei. nu sunt si nu a fost bogata. nu am avut niciodata bani suficienti cat sa ma numesc bogata. parintii mei nu m-am tinut in puf si chiar sunt o multime de alte lucruri pe care mi le doresc in sufletul meu si stiu ca nu am sa le am niciodata, dar nu sunt nici saraca. saracia este, poate, cea mai mare temere a mea. ce as face daca maine m-as trezi in casa rapgiugoasa pe care am vazut-o ultima data intr-un sat giurgiuvean, cu o pereche de gumari la usa. patul este zdrenturos, mizerabil si o multime de oale stau claie peste gramada langa o soba care nu e aprinsa. undeva in stanga, se aude un sforait alcoolic si mirosul ma face sa vreau sa ies cat mai repede din casa. e frig. podeaua e rece si mi se pare ca talpile mi se lipesc de carpa care sta intinsa pe pamantul rece din mijlocul camerei. usa are cateva geamuri mici, cu o mizerie de perdea atarnata, legata pe o sarma intinsa acum o suta de ani! printr-o mare de griuri si tonuri de maro vad in fata mea o curte!pe jos sunt aruncate diverse resturi, iar cateva gaini porumbace ciugulesc dintr-o coaja de ou, aruncata la intamplare! gardul e in fata mea. deasupra lui se vede umbra unui rasarit de soare care, cu siguranta, pe unii ii mangaie cu razele lui moi, caldute si primitoare!
mi se face frig dintr-o data si imi dau seama ca este doar un vis. ma dau jos din patul meu si incep sa merg linistita prin casa noastra, desi inima bate destul de repede. aud undeva in spetele meu masinile care gonesc pe strada... ii injur in gand si merg mai departe. simt mirosul de vanilie din aparate "de miros". ies pe balcon si fara sa aprind lumina deschid geamul si imi iau o tigara din pachetul lui adi. trag cu pofta din ea. ma gandesc cat sunt de norocoasa. ma gandesc la toate lucrurile frumoase care mi s-au intamplat si toate sansele pe care le-am primit doar pentru ca m-am nascut la mine acasa. ma gandesc nitel la copilaria mea frumoasa din teleorman, la merisorii care cresteau in fata casei, la bradul cel mare, furat de bunicul cand s-a nascut adriana... ma gadesc la gradina pe care o uda el in fiecare seara... la via noastra plina de ananasi si capsunici. la mama, la tata. la locurile prin care am fost, la joburile pe care le-am avut. la oamenii pe care i-am cunoscut si la toate oportunitatile pe care le am in fata. mai trag un ultim fum din tigara mea. mi-au cam inghetat picioarele pe gresia rece. abia astept sa vina vara. abia astept sa vad iar albastrul nesfarsit al bucuriei. abia astept sa va treziti ca sa va sarut si sa va miros. iar daca maine m-as trezi in zdreata de patura murdara... probabil ca nici albastrul cerului nu ar mai avea aceasi culoare, iar atunci... probabil ca as alege sa nu exist! as alege sa incetez sa mai fiu, fiindca nu se poate numi ca existi, atunci cand, in realitate, nu existi! as muri. mai intai putin cate putin, dupa care, cand inima se va fi inecat cu seva amara a deziluziei, as muri intru-totul! un singur lucru imi este cert:nu m-am nascut sa fiu saraca!
