sunt momente in care nu ma deranjeaza ca sunt singura.stiu ca fiecare om de langa mine are intr-un fel sau altul viata lui, problemele lui si necazurile lui. am crezut o vreme ca am devenit orfana cand a murit tata. am simtit atunci ca am pierdut un umar pe care as fi putut sa ma sprijin. mama nu a fost prezenta in viata mea mai niciodata, cu atat mai mult sa imi ia apararea cand am avut nevoie sau sa imi intinda o mana de ajutor.
mi-au luat aproape 34 de ani sa imi dau seama ca eu, de fapt, am fost orfana toata viata! tata era mereu plecat la serviciu, erau saptamani in care nu il vedeam, mama care desi era prezenta, nu se ocupa de noi... spatele meu a fost mereu dezgolit si gata sa primeasca biciurile vietii. si a primit. si pe masura ce primea am urcat pe treptele singuratatii. am ajuns acum la un stadiu al singuratatii pe care nu stiu daca il mai pot depasi. mi-e greu sa respir aerul asta care nu are nimic familiar si stiu ca nu aduce nicio bucurie. nici azi, nici maine... nu am nimic bun de asteptat. nu se va schimba nimic niciodata.voi ramane acelasi orfan amarat, stiut de toti, la indemana oricui vrea sa imi faca un rau! ma intreba cineva de ce mi se pare tot timpul ca cineva are ceva cu mine si de ce sunt in defensiva asta e raspunsul! eu nu ma am decat pe mine sa ma apar! azi poti sa imi spui ca esti langa mine, ca nu imi vei intoarce niciodata spatele, iar maine ma ranesti prin patru cuvinte! daca as mai avut un gram de incredere, s-ar fi dus definitiv! e bine ca nu aveam si stiam ca sunt doar vorbe in vant! asa am mai descoperit o fata a singuratatii! tot gasesc, una cate una, in fiecare zi! ma intreb oare cate sunt... ce forma au, ce durere iti aduce!
cat de singura ma simt azi? atat de singura incat nu mai pot zambi incat ceilalti sa creada ca totul e k! pe o scara de 1 la 10? 9! sunt sigura ca maine cineva va gasi o modalitate de a-mi arata cum arata singuratatea de 10!!
