de ce plang mamicile?

prima zi de gradinita a vrabiutzei. printre mamicile din curte remarc o femeie tunsa scurt, cu ochelari, mereu vigilenta la copilita ei, o bucalata brunetica tunsa aproape la fel ca mama. ceva ma face sa ma uit atent la mamica. undeva in coltul ochiului, la adapostul umbrei unul batran artar care fereste curtea de joaca a copiilor de soarele dogoritor, o lacrima sta sa cada pe obrazul ei! ma gandesc ca poate lacrima este de emotie. ar fi ceva natural, eu insami fiind in aceasi situatie, dar parca sufletul imi spune ca nu... e ceva mai mult! caut cu privirea sa vad daca pot sa-mi gasesc raspunsul! pare una dintre acele mamici care au un tatic in preajma! un barbat corpolent, rosu in obraji, care emana prin fiecare por al corpului mandria fata de progenirura lui... taticul pare ca lipseste. poate este la serviciu! providenta face sa cunosc mamica putin mai mult de-a lungul timpului! taticul ramane un mister, iar sub genele frumos conturate ale mamei vad de fiecare data o umbra de lacrima! nu intreb nimic. raspunsul parca mi-a fost dat si in sufletul meu de mama naste un sentiment de mila pentru biata copilita! lacrima ei mi-a ramas in minte... din atatea mamici pe care le-am vazut in ziua aia, asta a fost cea care mi-a tras atentie si mi-a ramas in minte. sa fie oare lacrima neimplinirii, a vinovatiei sau a neputintei?

mamicile nu plang doar din neimplinire! am vazut lacrimi de bucurie in ochii mamelor! lacrimi curate, pline de raze de soare, aducand ochilor lumini multicolore! lacrimi care uda obrazul si fac ca culoarea obrajilor palizi ca se stearga suvoaie, suvoaie, fara a parea vulgar! sinceritatea si naturaletea fac ca cel mai grotesc lucra sa devina, ca prin farmec, cel mai sensibil si mai emotionant moment! nu am vazut lacrimi mia curate si mai pline de sentiment ca cele ale mamelor mandre de copiii lor!

de ce plang mamicile atunci cand aud de nasterea unui copil pe care nici nu-l cunosc? poate de fiecare data cand un nou suflet vine pe lume, ceva din inima mamicilor retraieste bucuria pe care a simtit-o atunci cand propriul sau copil a facut cunostinta cu noi... noi cei care ii inconjuram de fiecare data cu atata dragoste! fiecare scancet aduce la viata teama ca nepreavazutul ar putea face ca rodul pantecului nostru sa fie in pericol! originea adevarata a sunetului isi pierde importanta! sentimentul de mama face ca orice detaliu sa piara! un copil plange... undeva! mama adevarata ii intinde mana, oriunde si oricine ar fi ea!

de ce pland mamele atunci cand copii lor ajung sa fie aproape parinti, la randul lor? imi amintesc si acum cum suspinele soacrei mele acompaniau cantecul atat de frumos al preotilor la nunta mea! lacrimile nu mai conteneau pe obrazul ei rosu, brazdat de firisoare rosii de sange! bucuria pe care sufletul ei o traia era atat de puternica incat fiecare lacrima parca povestea care ceva din amintirile ei! mi-au povestit, acompaniate de bubuiturile inimii, chinurile prin care si-a adus pe lume copilul, primul dinte, momentul in care a trebuit sa-l lase in grija bunicii, prima zi acasa dupa patru ani, prima zi la gradinita, momentul in care i-a spus sa nu-l mai ia de la scoala ca e baiat mare, prima dragoste, prima tigara de fata cu parintii...

de ce plang mamele atunci cand vad la televizor o reclama siropoasa? poate ca dincolo de caracapea de mama pe care o primim cu toatele atunci cand copilasii nostri vin pe lume, ramanem, undeva, in sufleul nostru, femei! femei care visam si ne dorim ca toate lucrurile pe care noi le sacrificam sa fie intelese si apreciate! visam ca dorintele noastre nimplinite sa devina realitatile copiilor nostri!

de ce mi-au ramas in minte ochii un pic tristi ai mamei de la gradinita? pentru ca m-am uitat la buzele ei! mimau un zambet aproape perfect! se incadrau atat de armonios cu fata ei alba, luninoasa... ochii in schimb mi-au spus o alta poveste. o poveste pe care nu o stiu nici acum si pe care, probabil, nu am sa o stiu niciodata! ma gandesc la mine, si eu la randul meu, cu cateva lacrimi care se mai tin, inca, firav in doua-trei gene, la momentele in care refuz sa mai fiu doar mama... grijile si obligatiile sunt rapid expediate tatalui! trag usa dupa mine, trantind-o destul de tare incat cei din casa sa inteleaga ca vreau sa fiu singura!
vad dincolo de usa ei doi pumnisori mititei care bat cu putere, cerandu-si iertare pentru cateva greseli pe care poate nici nu le-au comis si platind pentru niste fapte de care sigur nu sunt vinovati! vad in ea o viitoare mamica cu lacrimile ascunse!

ceva frumos se naste din fiecare lacrima de mama! si fiecare dintre ele are o poveste a sa, cu totul speciala, o poveste atat de frumoasa incat cuvintele nici nu pot sa o povesteasca! de cele mai multe ori cele mai frumoase povesti ramam nespuse! nescrise si neintelese! poate chiar asta le face sa fie atat de frumoase si atat de pline de... de ceva de numai mamele pot intelege!

ma rusinam in trecut de lacrimile mele care curgeau ca nebunele... paca aveau o vointa proprie, iar eu nu puteam sa am controlul lor... le las acum sa curga in voie. am invatat sa citesc dincolo de rimelul dat din abundenta pe gene si stiu ca cineva intelege sigur si lacrimile mele! sub genele mele umede stau adevarate povesti pe care fata le poate spune! liniutele firave care apar din ce in ce mai des pe fata mea sunt ca firele unui razboi in care se tese intreaga mea poveste si a celor care traiesc aici, la cativa centimetri de mine, sau a celor care sunt departe cu trupul, dar atat de aproape cu sufletul! acolo este adevarata esenta a feminitatii! poate ca adevarata ambrozie a divinitatii nu este ceva mistic... poate chiar lacrima dulce de mama sa fie secretul nemuririi!

leacul uitarii? al alinarii si al suferintei? lacrima mamei!
ascult o melodie atat de frumoasa, dedicata femeilor din lumea intreaga, incat atunci cand inchid ochii vad parca toate momentele in care mama mea mi-a ramas intiparita in retina amintirii! si viata ei imi trece prin fata, ca intr-o pelicula rapida... un slide-show al intregii ei existente! vad lucruri pe care eu nu le-am trait, dar mi le imaginez ca si cum eu as fi fost acolo! printre miile ei de lacrimi, vad lacrima care face ca toata suferinta mea sa diapara!

de ce plang mamicile? fiindca nimic din lumea asta nu ar exista daca lacrimile lor ar inceta sa curga! copacii si-ar pierde florile, iar ciocarliile nu s-ar mai auzi atat de frumos in luna lui florar prin luncile verzi... raurile ar seca, iar noi... noi nu am mai avea in fata noastra drumul presarat cu petale de trandafiri care sa ne fereasca destinul de abisul neputintei! noi nu am mai fi ceea ce suntem azi!

as vrea ca povestea pe care eu mi-o imaginez despre mamica din curtea gradinitei sa fie doar o poveste! ochii copiilor nu merita sa vada lacrimile tristetii!