la multi ani!

tot pe fuga si acum... pe fuga tot anul, ca si cum niciodata timpul nu este suficient. tot pe fuga scriu si acum. as fi vrut sa pot sa ma organizez mai bine, sa imi ajunga timpul, sa nu mai fiu mereu contracronometru. nu am reusit. cel putin nu anul asta. am, insa, sperante ca la anul sa fie totul mult mai bine. 2010 nu a fost un an bun pentru nimeni, sau cel putin nu pentru mine. abia astept sa se termine. nu mai e mult in acteva ore va incepe nou an. mi-am pus multe sperante in el. ca si cum la miezul noptii am sa ma spal de toate relele si am sa intru imaculata in 2010. anul sperantelor si al gandurilor bune. sperante implinite si ganduri bune va doresc si voua! la multi ani, la multi bani si la multa liniste!

'geniul' turmei de gasculite

ma gandesc la un cuvant care sa descrie starea mea de acum. nu pot sa-l definesc. e ceva intre furie, nedumerire, o combinatie care ar aduce mai de graba a TNT! citeam linistita sutele de mailuri pe care le primesc de la grupul de lupta impotriva VB si dau de unul in care se face referire la initiatorul grupului. omul, pe care intre noi fie vorba il consider un comunist avid de imagine si faima, este numit de catre un 'tovaras' (asa se alinta ei) 'Geniul'! pacat ca nu am emoticonul ala care da cu ciocanelul in cap! asta mi-a inspirat mie cand am citit! fratilor... ori sunteti dusi, ori sunteti varza! ori amandoua. ori amandoua si cu multe alte apelative pe care vi le pot adresa pana maine, fara sa ma repet. adica... ok, ai facut o treaba buna ca ai initiat un grup, ca stii sa castigi de pe urma abuzurilor din romania, dar totusi... 'geniul'!!! dau iar cu ciocanelul! la inceput mi s-a parut ca mi se pare 'ciudat' cand citeam despre conspiratiile bancii in grupul nostru, sau despre listele in care se faceau alte liste... am zis ca suntem noi prea neimplicati. dar deja cand ii citesc pe 'tovarasii mei' ma buseste rasul si mi-l imaginez pe guru 'Geniul' cum face o spirala in fata VB Romania! pe bune... pluta ajunge departe pentru unii... nu se mai scufunda! acum ii inteleg pe cei care pot pacali mii de oameni sa-i bage in sectele lor, sa-i faca sa le doneze munca de o viata...

pentru geniu ce sa zic... brava tie, domne', daca ai reusit sa indoctrinezi niste adulti sa te vada in felul acesta, dar daca as fi aparatorul celor de la VB as cere totusi o expertiza psihiatrica a celor din grup. nu se stie niciodata. gardul o fi el mare, dar unii sunt inventivi...

nu ma intelegeti gresit... nu vorbeste invidia din mine, dar un lucru care mie mi se pare din ce in ce a fi mai mediocru, pe altii ii exalteaza pana la dementa de a numi un om 'geniu'. parerea mea despre 'geniu'? pai, dintre toti avocatii din bucuresti a reusit sa-l angajeze tocmai pe cel care nu e in stare sa redacteze onorabil o cerere de conciliere cu banca. si asta nu o data. ci de doua ori. odata pentru cei din bcr, iar dupa o saptamana cu cei din VB. daca citesti raspunsul casei de avocatura nestor... mai intai bagi capul in pamant de rusine, dupa care te intrebi cine a facut cererea de conciliere? stagiarul in prima zi de lucru sau avocatul? personal nu am auzit de dumnealui inainte de treaba asta cu banca. nu stiu cine a fost cel care a scos iepurasul din palarie si nici cine a 'negociat' angajarea lui. noua nu ni s-a cerut parerea. ni s-a comunicat numai ca s-a 'discutat' cu mai multe case de avocatura si ca domnul piperea a fost cel mai convenabil. inclin sa cred ca convenabil in cazul asta inseamna si mediocru, asta ca sa nu-l jignesc prea tare. de ce continui cu procesul asta colectiv desi nu cred ca aparatorul drepturilor mele este cel mai in masura sa ma reprezinte? fiindca numarul mare de nemultumiti - vreo 600 - pare sa fie, in momentul asta, singurul avantaj pe care il avem. si intre noi fie vorba, nici suma platita distinsului nu a fost dintre cele care sa ne cheleasca. sper doar sa nu ajung la vorba aia cu cat dai, atat primesti! dar daca pierd 70 de euro cu 'geniul', am sa stiu ce gust are marea, dupa ce am incercat-o cu degetul. ma opresc aici ca ma enervez si uit sa mai rad de ciocanelul care bate in capuletul patratos al 'tovarasilor' mei de grup! cioc, cioc!

wise man said just find your place... here i am. will you send me am angel?

sunt aici. imi trimiti un inger sa ma salveze? poate ca acum mai mult ca niciodata am nevoie de tine. unde esti? tu care esti asa de aproape de ingeri... ce te impiedica sa ma ajuti? ce te impiedica sa imi intinzi mana ta salvatoare si sa imi arati adevaratul drum pe care trebuie sa merg. nu stii, oare, ca m-am ratacit? ca nu mai stiu pe unde sa inaintez si cum sa-mi gasesc drumul spre casa? unde e casa mea? unde sa alerg ca sa inchid in urma mea usa prin care vin toate visele urate? m-am saturat de monologul asta stupid... as vrea sa-mi raspunzi. as vrea ca dincolo de miscarea lina a pleoapelor sa existe un viitor, sa existi tu. sa ma iei in brate cand as veni la tine sa-ti spun, cu capul bagat in pieptul tau, ca am gresit. ca m-am inselat. ca viata nu e asa cum am crezut eu. ca lacrimile nu au gust de miere, iar amarul asta din gat nu e din dragoste. ti-ai aprinde o tigara, ai pufni incet si m-ai bate de cateva ori usurel pe mana. asprimea ei de tutun o sa ma faca sa stiu ca ma intelegi, iar eu am sa ma asez in canapea langa tine. tu ai sa continui sa te uiti la stiri, cu mana pusa pe genunchiul meu strans la piept. intr-un final ai sa imi spui sa merg la culcare, ca e tarziu. nu m-ai certa, nu m-ai ocari, nu mi-ai tine prelegeri si nu mi-ai spune 'ti-am spus eu'... cat de tarziu e oare? atat de tarziu incat... incat nu m-ai vazut cand am intrat pe usa? de ce nu esti aici? de ce casa e goala? nici macar nu mai seamana cu casa noastra. e o alta casa acum, ca si cum noi nu am trecut pe acolo. ca si cum nu am lasat nimic in urma noastra. iar promisiunea facuta in urma cu multi ani, pe balconul nostru rablagit... cand mi-ai jurat ca ai sa ai grija de mine toata viata! cum ramane cu promisiunea facuta? cum ai de gand sa te tii de ea?

iau iarasi playlistul de la inceput. si ascult aceeasi muzica, ca si cum magia ritmului te-ar putea aduce iar langa mine. ca si cum atunci cand inchid ochii pe muzica as putea pacali eternitatea. si poate te-ai indura de mine. si poate ai veni macar o data in visele mele, pentru ca imi este asa de dor de tine... iar eu nu te visez niciodata. nici macar nu mai stiu cum arata chipul tau, daca nu ma uit la o fotografie. nu mai stiu cum ti se increteau sprancenele, nu mai stiu albastrul ochilor tai si nici griul de pe perciuni. stiu doar ca imi lipsesti. stiu doar ca si daca vor mai trece zeci de ani peste mine, golul din inima mea va fi la fel de dureros.

de ce nimic din toate lucrurile care ma fac fericita nu sunt in casa asta in care traiesc acum? unde e muzica mea? unde sunt florile mele? unde a disparut veselia mea? m-am pierdut eu pe mine. m-am pierdut de mine, de placerile mele si de dorintele mele. m-am pierdut de familia si nu mai stiu drumul spre casa. fiindca eu nu am un loc pe are sa-l numesc acasa. si tot astept. astept fara sa-mi dau seama ca astept inutil. astept the day that never comes... si cu toate astea nothing lasts forever, anyway... pentru ca all we are is dust in the wind.

amor si mult dor...

ma tot uit la fotografia asta. mi-a ramas in minte de cand am vazut filmul. privirea asta a unui barbat care isi iubeste femeia de langa el... imi doresc si eu sa pot cunoaste un asa barbat. sa ma iubesca dicolo de ratiune. da stiu... sunt iluzii, dar nu poate exista in realitate? nu poate sa existe undeva, dupa colt, o pereche de ochi negri care sa planga dupa mine? o pereche de ochi negri care sa ma faca sa visez numai uitandu-ma la ei? sa ma faca sa ametesc de dor... dor.. dor... ce aproape e de adevar nu:))
stiu ca dragostea exista! eu sunt doar aici, cu bratele larg deschise pentru ea. astept si tanjesc, in acelasi timp, dupa privirea asta care ar putea ucide orice competitor. gelozie... crize de iesterie :)) abia astept! ma simt ca un copil care are in fata o multime de acadele numai pentru el. nu trebuie decat sa intinda mana si sa le ia. numai ca mana mea nu are mii de kilometri. si cum principiul meu in viata este ca speranta moare ultima...

azi nu... azi am inteles ce este libertatea...

de ce azi nu? de ce da? pentru ca azi, chiar nu am chef... pentru ca azi am inteles, in sfarsit, ce este libertatea. si cum arata. si am stat in fata ei si nu puteam sa inteleg de ce eu nu am avut curaj in viata sa fiu libera. ce m-a impiedicat sa imi urmez dorintele? ce m-a infranat mereu ca sa ajung acum, la onorabila varsta de 21 de ani, sa urasc aceasta reflectie din fata mea... frumusetea si naturaletea cu care se arata ma inspaimanta. mi-e teama ca gustul dulce al vietii nu va curge niciodata prin venele mele pline de plumb. mi-e ciuda pe mine. mi-e ciuda pe viata. mi-e ciuda ca stau sa ma ascund in spatele imaginii mele. nu sunt eu asta pe care o vedeti in fiecare zi. nu sunt eu cea care isi pierde timpul aiurea jucandu-se. nici macar aici nu mai simt libera. daca scriu ceva se supara unul... daca scriu altceva, se va supara altul... daca spun exact ce simt ating intangibila onoare. rusinea... rusinea ne face sa ne inchistam in noi si uitam de fapt sa fim demni cu noi insine.
vrei sa fii liber? numai de tine depinde! poti sa fii sincer fara sa te temi ca cineva se va simti dat la o parte sau ignorat? poti sa iti traiesti viata asa cum vrei, fara sa primesti macar un repros?
poate va fi vesnicul 'ce ai vrut sa spui?' venit la un moment total nepotrivit. poate va fi 'despre ce e vorba?' ca si cum atunci cand vrei sa spui ceva, trimiti semnale luminoase catre vasele din zona!
nu vreau sa spun nimic mai mult decat atat! am vazut cum arata libertatea si m-am indragostit! arata exact asa cum mi-am imaginat-o toata viata! i-as putea gasi si o imagine care sa o reprezinte, dar probabil ca alte valuri s-ar starni in marea asta a nemultumirii... asa ca o pastrez pentru mine. si cu toate astea, azi nu! azi stiu ca poti sa treci pe langa mine fara sa ma bagi in seama si nu ma doare. probabil e modul in care imi spui ca nu mai ai nevoie de mine. ai avut oare? ai jucat doar un rol, iar eu am jucat rolul celui care se face ca nu a inteles si atunci cand am sa-ti zambesc sa te gandesti ca poate... azi nu am sa gadesc despre tine exact ce esti.
azi chiar nu o sa ma afecteze ca dintr-o data am devenit invizibila. imi place transluciditatea mea! imi place sa trec neobservata. sau poate m-ai observat tocmai fiindca m-ai ignorat. crezi ca scriu despre tine? poate, dar azi... azi de ce sa ma amagesc mai mult decat ieri?
azi 100 a devenit 10... maine va fi 0. cat era ieri? azi chiar nu conteaza. azi... sunt fericita. pentru mine, pentru ca azi... azi nu am chef sa fiu altceva!

lemn cu miros de flori...

o prietena de-a mea spunea ca primul an de casatorie este cel de hartie. cred ca are dreptate... cerneala se usuca usor, dar ramai cu nostalgia mirsului de cerneala bine impregnat in nas... si visezi. al doilea an ar fi cel de bumbac. odata ce izul albastrui se stinge usor, simti o atingere placuta, moale si calduta. palmele moi stiu inca sa mangaie, iar parul despletit atinge cu supletea lui pielea catifelata. al treilea an ar fi cel al pielii. poate ceva mai carnal... s-au stins si nostalgiil, mangaielile sunt mai pe fuga acum, intre un dus rapid si un somn odihnitor in mijlocul valtorii cotidiene. te indrepti spre anul florilor! dupa patru ani inveti sa-l cunosti pe cel de langa tine si speli cateva pacate mici cu un buchet de albastrele. sau doar vrei sa mai spui ca inca iubesti. fara motiv te trezesti cumparand ghiocei sau cateva lalele. spui ca iti place sa le vezi in casa. oare asa este?! lasi mirosul lor frumos in urma si intri in anul de lemn. esenta tare... pura, naturala. daca ploia ar fi putut rupe hartia, bumbacul ar fi putut fi ars de soare, pielea s-ar fi zbarcit cu anii, iar vatul ar fi imprastiat petalele si mirosul florilor... lemnul pare asa de trainic... poate doar focul ar putea sa faca ceva ravagii... cinci ani... ne indreptam spre anul de zahar, ca si cum daca reusesti sa dobori duritatea lemnului, zaharul s-ar transforma intr-o licoare magica care ar hrani sufletele noastre. se pare ca siropul dulceag a fost tesut bine cu lana fina. sapte ani. sapte ani de lana moale, cateori aspra, dar naturala, durabila. miros inca a cerneala. au trecut asa de repede petalele florilor si aroma dulcelui... pielea s-a mai incretit pe alocuri, iar lemnul poate a lasat cateva urme, insa lana... o simt in palma mea cum imi mangaie degetele. o strang ususrel, ca si cum mi-ar fi frica sa nu o rup. e asa de placuta. la fel de placuta ca bobocii de orhidee ce stau sa infloreasca la geamul nostru.

varsta inocentei mature

ma simt matura. poate ceva mai mult pe dinafara. eul meu este inca la fel de tanar ca atunci cand am implinit pentru prima data 21 de ani. acum implinesc pentru a doua oara! mi-e bine! sunt inca verde si inca mai zambesc! inca ma mai sensibilizeaza lucruri aparent fara valoare, iar tanarul vanzator de ziare cu manusile lui fara degete inca mai ma face sa plang dimineata spre serviciu!

ma simt altfel? nu! sunt aceeasi... tot cu capul in albastru nesfarsit al cerului, piciorele sunt bine ancorate in patinele cu rotile, iar blugii tot taiati prin genunchi!

apropos de blugii mei rupti... pe care, da, am dat si bani! asta ca sa raspund mai multor intrebari! :d bria nu intelege ce e cu rupturile alea. ma pune mereu sa mi-i cos sau sa ii arunc ca sa cumparam altii. am incercat sa-i explic ca sunt noi, ca asa sunt ei si ca mie asa imi plac. ea nu intelege. e asa de diferita de mine. parca nu ar fi copilul meu.

cale, lacramioare si miros de bine! cam asa a fost si viata noastra impreuna, nu? frumusete magnifica, mandrie, eleganta... nu au fost ani rai. au fost ani frumoasi! astept sa vina si urmatorii. poate si mai frumoasi!

norii s-au risipit! poate au ajutat si incantatiile cameliei de dimineata! parca o si vad cu o fusta din papura in jurul brului, desculta, cu flori in par cum tabaceste tarana uscata cerand norilor sa se indure de culturile palite de arsita! si uite cum ajung iar la frumoasa mea copilarie telemormamaneana...

m-am bucurat azi. m-au bucurat toti cei care m-au sunat sa ma felicite! poate oameni cu care vorbesc doar o data pe an. dar inca isi mai amintesc! si eu imi amintesc... e ciudat, nu, sa primesti mesaje de la oameni cu care ai schimbat poate cateva cuvinte candva, in treacat, pe un culoar intunecat! e frumos! e bine! iar viata mea e frumoasa si plina de bucurie!

mai uit eu cateodata de bunatatea si linistea care este langa mine, dar imediat vad reversul medaliei si-mi amintesc. si, chiar daca nu pare, eu apreciez. totul. iar zambetele mele nesfarsite as vrea sa fie vesnice! urasca sa cred ca as putea deveni vreodata o babornita incruntata si tavnoasa! prefer o tipa de 80 de ani, bine, imbracata in piele neagra, pe un harley! la varsta ai nu am sa mai pot merge pe o honda!

va astept la bere, chiar daca prietenul meu boc taie salariile bugetarilor! azi bem si ne veselim, nu facem politica! politica maine!

incredere zero...

mi-e greu sa inteleg cum dupa atatia ani ai reusit sa reduci incredere mea in tine la... nimic. mi-e greu sa inteleg cum doi oameni care spun ca tin unul la altul isi pot intoarce spatele in felul asta. mi-e greu sa inteleg de ce nu poti sa spui 'imi pare rau'... si daca tot nu o spui, de ce scuipi in tot ce inseamna ceva pentru mine?

cum poti sa spui ca sunt si eu un gram de nisip in viata ta si sa fii... tu? de fiecare data ai aruncat cu pietre fara sa te gandesti nici macar o secunda la ce este in sufletul meu si toate doar ca sa te salvezi pe tine. sau sa salvezi ideea ca poate te salvezi. salvezi iluzia unui razboi castigat. razboiul cu mine l-ai pierdut de mult, fiindca eu nu m-am prezentat pe campul de lupta. nu am nimic de impartit cu nimeni, cu atat mai mult cu tine.

gandeste-te doar ca ma ranesti aiurea, fara motiv... pentru ca poti. si ca sa salvezi pielea ta tabacita de egoism si indiferenta. si ascunzi o minciuna cu o acuzatie. interesant mod de a tine aproape oamenii pe care ii iubesti.

ai castigat si tu ceva, totusi din atatia ani. ai castigat nimicenia tacerii intr-un moment in care ar fi trebuit sa fii langa mine.

doua lacrimi cad. una pentru mine si una... tot pentru mine. ti-as scrie mai multe, dar stiu ca inutilul are si el locul lui. razboiul lui alb si negru iti guverneaza gandirea, chiar daca se lumineaza la orizont. ai uitat pana si pentru ce luptai. ai uitat care era scopul castigului. stii doar ca esti in razboi. dar cu cine? cu mine? eu m-am retras din lupta de mult... iar acum... cu atat mai mult. nu cred ca m-ai ranit ca pana acum vreodata! mi-e ciuda si mi-e sila. mi-e sila de tot. de mine, de tine, de cei care vin si fara sa observe o durere mai infig si ei un cutit... de ce nu, pana la urma? rana e deschisa! spatele e gol si e inconvoiat de durere! ce mai conteaza inca o cicatrice!? razboiul este intre noi toti, doar suntem prieteni! dar stii vorba aia? cu asa prieteni, la ce bun am nevoie de dusmani? poate ca sa ne ajute sa ii recunoaste mai repede...

iar eu te recunosc pe tine! o adiere de vant m-a imprastiat! nu mai sunt langa tine! mii de firicele de nisip din mine s-au dus care-ncotro si a ramas doar amintirea unui vis. sau a unei sperante!

hexoral spray pentru 100 de mii pachetul de tutun... teormanean...

la multi ani 2010! am atatea sperante pentru tine, atatea vise si cam tot atatea temeri.vreau sa cred ca va fi un an mai bun. poate unde ma bucur ca 2009 s-a terminat. nu a fost un an excelent pentru noi, dar nici unul jalnic. as vrea totutsi ca noul an sa fie exact asa cum mi-l doresc eu. l-am inceput bine. am dat doua puicute schiloade pe un telefon blackberry. nu e nou, nu e model ultra, dar face trocul, nu? in bucuria mea ca mi-a iesoit tranzactia aflu ca s-au scumpit tigarile. il aud pe adi cum tuseste iar si cum isi fasaie cu srayl meu de gat, spunand ca cica ii face foarte bine. incep sa rad de el. fiecare repriza de tuse, cate o suta de mii... cam tat costa un pachet de tigari mai nou... de ce te tratezi cu hexoral spray? asta nu amelioreaza buzunarele.

semnele bune ale anului se incapataneaza sa nu apara. scumpiri peste scumpiri. 100 de mii x 30 de zile... din tigarile pe doua luni ma duc in excursie in grecia. restul de 10 luni imi fac banii de cheltuiala. se merita? eu zic ca nu. prefer albastrul curat al marii si nisipul fin pe talpi decat mareala tutunului in gat si mirosul groaznic de pe maini.

o noua repriza de tuse. s-a mai pus o suta de mii la pusculita. in ritmul asta plec de ziua mea in statele unite.

eu va rog dragii mei fumatori, sa faceti o greva masiva, de proportii si sa va lasati cu totii de fumat in semn de protesc fata de scumpirea tutunului. intre timp, eu cultiv ceva tutun bun la tara si va pregatesc niste trabuce ecologice. le vand ieftin.

apropos de tutun... ce frumoasa a fost copilaria mea cu sirurile de tutun insirate pe gard, mirosind peste tot a lipiciosul viciu. de ce acum gardul mi se pare asa de gol... i-a disparut magia aia. parca nici culorile nu mai sunt la fel de intense... nici verdele nu mai e verde, nici mirosul nu mai e lipicios, iar andrelele de insirat sunt ruginite acum. inainte erau asa de fine, batatorite de uzura si negre de la nicotina. unde au disparut gardurile pline de altadata? parca si oamenii s-au schimbat. sau poate m-am schimbat doar eu. de fiecare data cand inchid ochii imi amintesc de frumoasa mea copilarie, alergand printre lanurile de porumb la cules de fusta pasaricii pentru porc, sau prin floarea soarelui sa iau frunze pentru rate, sau prin vie, dupa primele boabe de struguri ceva mai coapte. as da timpul inapoi sa mai pot gusta macat o data o bucata de paine cu untura stropita cu sare grunjoasa, din borcanul cu sare de muraturi... iar cand primul cocos o sa cante iar dimineata vietii sa gust un bucata de carne din borcan su un ou spart alaturi si restul de mamaliga seara ramasa de cu o seara inaite. as vrea sa citesc la medeleni. mi-a placut asa de mult. imi aduce aminte de mirosul de praf de tara amestecat cu praf de copilarie. praful meu de teleorman.


imi vine in minte o melodie a lui liviu vasilica: pi la noi pi teleorman...




ma bucura atat de tare amintirile mele din copilarie. si cantecele mele teleormanene. eu vorbesc si acum ca la teleorman. folosesc cuvinte si expresii pe care nu le-am auzit decat pe la noi. mi-e drag de ai mei. mi-e drag campul verde si praful cu iz de titei. aud parca si acum motorul sondei din spatele curtii mele. cand vad oamenii jucand jocurile copilariei mele imi dau lacrimile. ce nunti frumoase au vazut ochii mei verzi... cortul pus in strada impodobit de cu o seara inainte de tinerii satului cu ghirlande de hartie creponata, carpete puse sa impodobeasca masa nasilor si a mirilor... lautarii tiganosi cantand pana in zori, tata inalt si mandru in capul mesei, picioarele vecinilor sfaraind odata cu arcucul viorii... apoi o ciuleandra atat de frumoasa, cum numai la noi am vazut. farfuria alba cu vesnicul meniu de nunta... ceapa verde taiata din gradina si branza de vaca... salamul de vara... asa de pretioase sunt amintirile mele. as muri daca as pierde jumatatea asta a mea. poate si de asta tot scriu ca nebuna aici. asta este intreaga mea viata: amintirile mele si toate sentimentele. as vrea sa mai vad morometii... sunt asa de aproape de satul copilariei mele.