cum sa crezi in ceea ce ti-ai pierdut speranta...

nu stiu daca am crezut vreodata in dumnezeu. acum sigur nu cred. stiu ca au fost cateva ocazii in care i-am cerut ajutorul, din diperare. nu m-a auzit. nu am primit niciun semn ca eu, un biet om la anaghie as fi fost ascultat. sa fi fost eu de vina? lipsa mea de credinta? impotenta mea de a crede neconditionat? de a crede fara a cerceta?
stiu ca tot prin lucruri lumesti mi-am rezolvat problemele si prin atingerea mea omeneasca am reusit sa reconstruiesc ceea ce din prostie sau din credita am pierdut. bunatatea si empatia pe care mi-o imaginez eu ca ar fi divinitatea nu ar permite multe dintre lucrurile pe care eu le-am vazut. si am vazut... si am trait. si probabil voi mai trai si voi mai vedea.
dar acum... sa stiu ca exact necredinta mea ma face sa imi fie rau.... sa stiu ca salvarea mea ar veni din speranta vietii de apoi!? sa stiu ca raspunsul este credinta in ceea ce eu nu cred...

din pacate cred ca voi ramane o necredincioasa pe veci. atat cat o dura vecia mea. iar daca la final, bunatatea mea va inclina intr-o parte sau in alta talerul dumnezeiesc am sa imi asum nestiinta. si am sa imi asum si lipsa educatiei credincioase. am sa plusez insa cu inima mea curata. cristalul clar al sufletului meu stiu ca va inclina balanta. poate cel putin sa o tin, macar pentru o secunda, intr-un echilibru perfect. atunci as fi fericita. echilibrul meu sufletesc ar fi in perfecta concordanta cu restul universului.

mi-a spus de curand cineva la care eu tin foarte mult ca a crezut o vreme ca eu i-as fi vrut raul. m-a surprins si m-a durut in acelasi timp. nici macar celor care mi-au distrus viata nu le-am dorit raul. am bodoganit o vreme, dupa care mi-am vazut linistita de viata mea. ma simt pe dinauntru ca un copil. un copil care nu poate tine supararea mai mult de o zi. prefer sa ignor. atunci cand ma supar, ca sa nu ma mai gandesc la ceea ce mi s-a intamplat ma detasez. copilul din mine... isi ia lopatele si pleaca. am plecat din relatii de prietenie foarte bune pentru o fraza. am preferat sa nu mai spun nimic. stiu ca odata dezamagita nu mai privesc lucrurile la fel. intorc spatele si merg mai departe. am plecat din sanul familiei mele. am facut multe drumuri intoarse, dar niciodata nu le-am dorit raul. de ce oare impresia este alta? de ce sa se gandeasca cineva care a fost ca si fratele meu ca i-as vrea raul?
niciodata!
nici macar persoanei care mi-a luat jumatate din viata nu-i doresc raul. imi doresc, in schimb ca viata sa nu lase durerea mea nepedepsita.
e si asta o forma de credinta. a crede in ceva ce se va intampla dupa... ma simt oarecum razbunata. viata mi-a dat la schimb ceva mult mai bun. mi-a fost luata o jumatate si am primit o viata jumate. trocul pare bun, dar... ce-ar fi fost daca... ? stiu ca nu exista mai bun decat ce am eu langa mine. stiu ca omul de langa mine este cel mai bun lucru care mi se putea intampla, stiu ca copilul meu este deosebit... si totusi... ce ma impiedica sa cred? sa cred ca maine, datorita unei ordine superioare mie voi vedea prietenii mei aniversandu-si copilul? si daca maine as muri... sa fie tot destinul scris si stiut numai de dumnezeu? ma impiedica durerea. daca eu as muri, cine ar plati durerea celor care ma iubesc? unde ar fi aici dreptatea divina? unde a fost dreptatea cand eu mi-am gasit tatal mort? cand m-am trezit singura, in miezul noptii doar cu hainele de pe mine?

emilia...

sunt iarasi copilita, pe banca din trei scanduri din fata casei noastre. e vara si aerul plin de praf ma face sa ma gandesc ca as vrea pe langa satul nostru sa existe un lac mare si frumos, ca in povestile spuse de tataia, in care sa ne putem scalda. casa noastra pe ultima ultita a satului, aproape de viile oamenilor. la margine se arata o umbra de femeie, cu fusta lunga, negra, ce se indreapta spre noi. nu imi dau seama cine este, e inca departe, dar ma gandesc ce oare o fi impins-o pe caldura asta dogoratoare pe drum... pare sa aiba ceva alb la subtioara... peste cateva clipe o recunosc: este fina noastra, emilia. tine in brate doua gaste, iar peste brate, sta sa-i rupa mana o sacosa mare neagra. in ies in fata in fuga si o aud incet cum, cu capul plecat, ma saluta: "saru-mana, nasica!". mi se pare ciudat modul ei de a-mi vorbi, la fel vorbeste si cu surorile mele si cu mama care i-a cununat fata si cu mamaia care a cununat-o pe ea, dar eu sunt un biet copil de cativa anisori, uitat prin tarana catunului. ma intreaba daca e cineva acasa, ca a venit sa lase ceva: cateva bucati de branza de vaca, o sticla de lapte proaspat si doua gaste, care se oua.
intra in curte si pupa mana lui tataia. ma uit atenta la mainile ei amandoua cum prind mainile mari si muncite ale bunicului, ca si cum i s-ar darui cu totul acestui om din fata ei. el o saruta pe ambii obraji si o cearta ca plecat la drum pe toropeala asta. se aseaza la masa si ii da un pahar de apa rece prospat scoasa din put... amintirile se sterg... s-au pierdut in timp...
cat a trecut oare de atunci? sa tot fie vreun sfert de veac. biata mea emilia, am mai vazut-o asa de rar de cand mi-am renegat obarsia... de la moartea tatei. sau nici macar de atunci, caci eram oarba de durere si tristete.
nu mai este emilia mea. a murit si totusi, cand inchid ochii o vad si acum, la nunta ioanei, soacra mica, gatita si mandra. ochii ei albastri care au stiut asa de mult sa iubeasca si sa-i respecte pe cei dragi s-au inchis, ieri. maine am sa merg sa-mi iau ramas bun de la ea. probabil ca nu va mai semana cu cea pe care mi-o amintesc eu. probabil ca va fi o alta batrana intr-un sicriu. am sa ii bag un banut in buzunar sa aiba de drum si am sa-i mai spun la ureche un secret. un secret pe care sa-l spuna mai departe cand se va intalni cu nasicu'.
poate ca nu te-am vazut de mult, emilia, si poate ca am gresit, ca de fiecare data cand am trecut, fie si in graba prin satul nostru, nu am facut sa am timp sa te vad, desi stiam ca esti bolnava, sa-ti multumesc pentru omenia cu care ne-ai tratat. poate ai sa ne poti ierta, daca sufletul tau mare, mai poate primi o ultima iertare.
dumnezeu sa te ierte!