prietenei mele...

cred ca atunci cand te-am vazut pentru prima data era tot candva prin octombrie. eram asa de prinsa in ale mele incat cu greu te-au auzit cand m-ai strigat pe strada. mi-a placut de tine de cand te-am vazut. mi-a placut zambetul tau, la fel de larg ca si al meu si faptul ca nici tie nu-ti place sa te ascunzi dupa boscheti ca sa fi tu insati! am vazut in tine multe lucruri care ma caracterizeaza pe mine si m-am bucurat ca am intalnit un om care sa imi semene atat de tare!
au trecut de atunci aproape trei ani! trei ani pe care i-am petrecut impreuna, la bine si la greu! trei ani minunati care sper sa se inmulteasca inzecit! imi place faptul ca intre noi nu sunt secrete, ca ne putem spune orice si chiar daca ne suparam una pe cealalta, ne trece aproape imediat. nu m-as supara pe tine niciodata in asa fel incat sa nu mai vreau sa fiu prietena ta... tu esti prima la care fug atunci cand am o bucurie de impartasit sau un necaz de plans.
ma uit cateodata la tine si ma bucur atat de tare ca esti prietena mea, incat las capul in jos si mai inghit o gura din paharul meu bere. mi se pune un nod in gat gandindu-ma ca poate, la un moment dat, viata ne va duce departe una de alta... cautam adesea atatea lucruri in viata incat uitam sa ne bucuram unii de altii. sper sa nu uit niciodata sa ma bucur de prietenii mei, iar ei de mine.
azi e ziua ta! nu as vrea sa vezi ziua de azi ca un pas inainte spre batranete, asa cum ai spus tu! as vrea sa vezi aceasta aniversare ca un pas inainte spre multii ani de bucurii pe care ii putem trai impreuna, dincolo de toate necazurile cu care destinul ne incearca. norii vin deasupra oricarui cer senin, dar nu uita, ca dincolo de nori este intotdeauna un senin asa de curat incat lacrimile nostre se usuca aproape instantaneu.
atunci cand mi-ai spus ca ziua ta este pe 21 octombrie mi-au dat lacrimile, exact ca si acum... si printre frunzele astea frumoase care au facut covoare de culori pe strada mea va vad pe amandoi, pe tine si pe tatal meu, cum mergeti inainte, zambind, tarandu-va picioarele printre frunze... sunt atatea coincidente in viata noastra incat nici nu stiu cum sa le descriu. parca si natura tine azi cu tine. este o zi superba. parca totul iti ureaza sa ai o viata minunata! sper ca toate visele tale sa se implineasca! ma gandeam la niste calitati care sa te reprezinte... ceva cu care sa te descriu mai bine, sa iti spun ce insemni tu pentru mine. nu pot sa-ti spun decat ca tu esti prietena mea... prietena mea din totdeauna si pentru toti anii care vor veni de acum in colo!
la multi ani, prietena mea draga!

dor... si dor si dor

A vazut azi o fotografie a unei colege de la nunta ei. Dansa cu tatal ei. Ma gandeam la bucuria asta… de a dansa cu tatl tau la nunta ta…. Eu nu am avut bucuria asta. Tatal meu nu a putut fi fizic langa mine nici cand m-am casatorit, nici cand am nascut-o pe Bria, nici cand am divortat, nici cand am reusit in viata si nici atunci cand am lovit cu fruntea peretele din fata mea.  M-a intristat… stiu ca sunt zece ani de atunci… zece ani, care pentru mine sunt ieri.
Ieri am vorbit ultimaoara cu el la telefon si ne-am dat intalnire. Ieri l-am cautat si nu mi-a raspuns. Ieri am ramas singura.ieri am luat decizii... unele bune, altele extrem de proaste. Si daca ieri s-a intamplat totul, cum pot eu, astazi, sa scriu despre tipologii de personalitate cand eu insami nu stiu unde au

trecut zece ani din viata mea... am divortat. Am divortat din dorinta de a ne elibera. Numai ca eliberarea noastra a stricat planurile celor din jurul nostru. Fiecare a avut un punct de vedere, pe care nu a ezitat sa si-l exprime, ca si cum faptul ca noi suntem cei care trecem prin perioada nefasta e nemarginit mai putin importanta decat trauma pe care am adus-o celorlalti. Singura care are dreptul sa aiba o opinie si sa si-o exprime este Brianna. Ea este victima nevinovata a greselilor noastre. Ea este singura care ne poate judeca. Fie ca o va face acum sau mai tarziu, nu ii voi reprosa niciodata taria de a-mi spune adevarul. Am sa i-o respect si am sa o sprijin asa cum eu nu am avut sansa. Cine stie care ar fi fost prezentul meu, daca la altar m-ar fi condus tatal meu...  sunt atatea intrebari... la unele nici nu vreau sa stiu raspunsul. As fi vrut doar ca Brianna si Theo sa poata sa isi cunoasca bunicul. I-ar fi iubit cu siguranta pe amandoi. Pe Brianna pentru pragmatismul ei, iar pe Theo pentru sensibilitatea lui. Ar fi fost un bunic implinit si fericit care si-ar fi rasfatat nepotii. Sunt sigura ca s-ar fi suparat pe mine cand as fi ridicat totunul la ei. M-ar fi certat. Si-ar fi aprins o tigara si ar fi tras cu patos din ea. As fi inteles ca e suparat si poate as fi lasat-o mai moale. Fara vorbe. Eu care sunt un om care vorbeste, care exprima orice sentiment prin cuvinte, o histrionica veritabila, as fi inteles limbajul trupului lui. Imi este asa de familiar si acum, dupa atata vreme. Era o zicala pe care colega mea nu si-o aminteste exact... e ceva cu “10 ani, ca maine ca maine trece...”... cati 10 ani trebuie sa mai treaca??? Spune mereu cineva drag mie ca nu si-a dorit niciodata o prietena psiholoaga... to late, my love.... Zarurile providentei sunt deja aruncate. psihologul  este aici si are probleme, ca orice alt psiholog... :)))) 

si uite asa...in loc sa scriu despre radicalizare sau despre tipologii comportamentale am ajuns sa scriu despre tata... iar... 

asta inseamna ca dorul de el e nemarginit! 

in eter... te iubesc si imi lipsesti!