dor... si dor si dor

A vazut azi o fotografie a unei colege de la nunta ei. Dansa cu tatal ei. Ma gandeam la bucuria asta… de a dansa cu tatl tau la nunta ta…. Eu nu am avut bucuria asta. Tatal meu nu a putut fi fizic langa mine nici cand m-am casatorit, nici cand am nascut-o pe Bria, nici cand am divortat, nici cand am reusit in viata si nici atunci cand am lovit cu fruntea peretele din fata mea.  M-a intristat… stiu ca sunt zece ani de atunci… zece ani, care pentru mine sunt ieri.
Ieri am vorbit ultimaoara cu el la telefon si ne-am dat intalnire. Ieri l-am cautat si nu mi-a raspuns. Ieri am ramas singura.ieri am luat decizii... unele bune, altele extrem de proaste. Si daca ieri s-a intamplat totul, cum pot eu, astazi, sa scriu despre tipologii de personalitate cand eu insami nu stiu unde au

trecut zece ani din viata mea... am divortat. Am divortat din dorinta de a ne elibera. Numai ca eliberarea noastra a stricat planurile celor din jurul nostru. Fiecare a avut un punct de vedere, pe care nu a ezitat sa si-l exprime, ca si cum faptul ca noi suntem cei care trecem prin perioada nefasta e nemarginit mai putin importanta decat trauma pe care am adus-o celorlalti. Singura care are dreptul sa aiba o opinie si sa si-o exprime este Brianna. Ea este victima nevinovata a greselilor noastre. Ea este singura care ne poate judeca. Fie ca o va face acum sau mai tarziu, nu ii voi reprosa niciodata taria de a-mi spune adevarul. Am sa i-o respect si am sa o sprijin asa cum eu nu am avut sansa. Cine stie care ar fi fost prezentul meu, daca la altar m-ar fi condus tatal meu...  sunt atatea intrebari... la unele nici nu vreau sa stiu raspunsul. As fi vrut doar ca Brianna si Theo sa poata sa isi cunoasca bunicul. I-ar fi iubit cu siguranta pe amandoi. Pe Brianna pentru pragmatismul ei, iar pe Theo pentru sensibilitatea lui. Ar fi fost un bunic implinit si fericit care si-ar fi rasfatat nepotii. Sunt sigura ca s-ar fi suparat pe mine cand as fi ridicat totunul la ei. M-ar fi certat. Si-ar fi aprins o tigara si ar fi tras cu patos din ea. As fi inteles ca e suparat si poate as fi lasat-o mai moale. Fara vorbe. Eu care sunt un om care vorbeste, care exprima orice sentiment prin cuvinte, o histrionica veritabila, as fi inteles limbajul trupului lui. Imi este asa de familiar si acum, dupa atata vreme. Era o zicala pe care colega mea nu si-o aminteste exact... e ceva cu “10 ani, ca maine ca maine trece...”... cati 10 ani trebuie sa mai treaca??? Spune mereu cineva drag mie ca nu si-a dorit niciodata o prietena psiholoaga... to late, my love.... Zarurile providentei sunt deja aruncate. psihologul  este aici si are probleme, ca orice alt psiholog... :)))) 

si uite asa...in loc sa scriu despre radicalizare sau despre tipologii comportamentale am ajuns sa scriu despre tata... iar... 

asta inseamna ca dorul de el e nemarginit! 

in eter... te iubesc si imi lipsesti!