discriminarea are genul feminin

e dimineata. se aud pasii copilului in casa. s-a trezit. este prima data cand, pe ziua de azi, sunt discriminata. imi parasesc partea mea de pat, la fel de calda ca si cea din dreapta patului. trebuie sa merg sa pregatesc biberonul cu lapte si sa stau motind in fata calculatorului in timp ce copilul se uita linistit la televizor. oare eu nu dormeam la fel de bine? am uitat, eu sunt femeia... fac cafeaua si pentru el. oare sunt iar discriminata? aici am ceva dubii. imi place sa ii fac cafeaua dimineata. e un fel de alint. plecam in oras. e frumos afara. pe sosea... clacxoane. ciudat. sa fie pentru ca sunt femeie? ma simt iarasi discriminata, mai ales pe sosea. sau, mai bine zis, tocmai pe sosea. in zilele bune nici nu-i bag in seama pe cei care se cred mult mai talentati in arta sofatului decat mine, doar ca pe langa cele doua podoabe din pantaloni mai au si chelie in frunte. altadata ma fac sa ma simt umilita... umilita doar pentru ca sunt femeie. merg spre parc cu copilul. se aude, undeva in spatele meu, ceva despre ce bine arata mamica... ma intreb iar de ce dumnezeu a lasat prostia sa infloreasca mai mult in creierul barbatilor. unii dintre ei ar trebuie sterilizati la nastere, sa nu mai perpetueze aceasta calitate. un politist ma opreste pe strada si-mi retine permisul... pentru ca am masina galbena. sa fie oare din cauza culorii la masina? este evident... ma gandeam intr-o zi de ce la serviciu treburile cele mai usoare le fac barbatii. poate pentru ca punctul lor de salarizare este mai mare decat al femeilor? sa ma simt iarasi discriminata? nu ar mai conta, nu, pentru ca, zilnic, sunt dicriminata la fiecare jumatate de ora, doar pentru ca sunt femeie. eu, cea care fac ca totul in lume sa functioneze, eu, femeia, cea care naste minunatii de copii cu care barbatul se mandreste - ca doar e copilul lui - eu, femeia, care stie sa hraneasca barbatul, sa-l faca sa miroasa bine, sa ii aduca zambetul pe buze, eu, femeia, care fac treburile cele mai grele, eu, femeia, care as putea la jumatate din timp sa fac tot ceea ce face el, eu, femeia, de 50 de kile care fac cat trei barbati la un loc... adica eu care sunt net superioara lui sunt discriminata pentru ca...? pentru ca sunt eu - femeia.
stiu in sufletul meu ca inferioritatea barbatilor ii face sa apeleze la lucrurile pe care le au la indemana sa faca femeia sa se simta umilita, mica, neinsemnata. de cele mai multe ori singurele diferente care inclina balanta in favoarea lor sunt cele legate de forta corpului si de statura. asta nu da dreptul nimanui sa minimalizeze ceea ce este, cu siguranta, centrul lumii.
padurea are uscaturi si de-o parte si de alta. sa nu creada cineva ca nu sunt barbati super ok sau femei nevrotice si labile. sunt, poate la fel de multe ca si barbatii. insa noi, celelalte, nu trebuie sa fim judecate pentru cele 1% dintre femeile care cred ca sunt, in realitate, barbati prinsi in corpul unei femei. iar daca o femeie se dovedeste a fi de-a lungul vietii o fraiera, nu este pentru ca asa s-a nascut. este pentru ca a avut in jurul ei un dominator fraier care a stiut sa-i stearga toate urmele de demnitate din inima. si pentru asta ma simt iarasi discriminata, pentru ca eu stau dreapta chiar si atunci cand ceilalti, barbati sau femei, se inclina. m-am simtit discriminata de cand eram mica. poate primele semne de constiinta le-am avut in clasa a treia cand, imediat dupa revolutie, seful clasei a devenit subit un baiat al carui tata era maior in armata. eu devenisem deja paria scolii. stigmata, cea pusa la zid din cauze care nu aveau nicio legatura cu mine. cum ii explici unui copil de 9 ani ca plateste pentru ca parintii si-au facut meseria lor? aratandu-le celorlati ca sunt niste nimicuri. seful clasei s-a dovedit a fi pana la final un ratat. din toate punctele de vedere, in timp ce eu... sunt inca mandra de ceea ce sunt eu si de ceea ce am invata de la parintii mei, securistii.
va saluta cu drag o blonda naturala, care conduce excelent cu tocuri de 12, care gateste, care face copii superbi, care munceste mult si care are timp sa zambeasca mereu si care cateodata mai are doua-trei minute libere sa mai scrie cateva randuri si pe aici.

in spatele ochelarilor de soare

mi-e tare greu sa inteleg ce poti vedea cu ochelari de soare intr-un magazin sau in parchet. cu atat mai mult, seara, intr-un parc, cand soarele deja s-a culcat de vreo ora. cateodata, imi vine sa rad. altadata, ma face sa ma umplu de nervi si sa le spun direct 'ca sa vada toata lumea ca esti un cretinoid, nu trebuie sa faci lucruri deosebite. e vizibil cu ochiul liber!'
ma uimeste si ma dezamageste dorinta de a epata a romanilor. suntem singura natie din cate am vazut eu care dorim atat de mult sa parem ceea ce nu suntem. nu mai stim sa vorbim romaneste, dupa o luna de zile plecata in afara, mergem cu ochelari de soare pe timpul serii, ne cumparam haine de firma, dar nu avem un chior in buzunar, mergem la cluburi de fite, doar ca sa ne facem o imagine, imi cumpar o masina scumpa, dar nu am bani sa ii schimb farul...
in fond, nu conteaza cine suntem noi de fapt, ci ceea ce cred ceilalti. reputatia este o chestie de vita si de moarte! chiar trebuie sa ma intereseze ce spun altii? niciodata nu m-a preocupat foarte tare aspectul asta si sper sa nu o fac nici de acum incolo.
rar ai o discutie cu cineva care sa nu se refere la el ca fiind 'domnul director' sau doamna doctor sau sa iti dea de inteles despre pozitia lui. poate am uitat cu totii ca nu functia conteaza, haina, ochelarii, pantofii sau geanta. poti sa ai haine de firma, pantofi super si poseta scumpa, ca daca mi-ai vorbit despre tine ca fiind doamna director, discutia noastra s-a terminat. nu sunt atat de taranca sa ti-o spun atunci, dar fii sigura ca a doua sansa nu mai ai. sper sa reinvatam sa ne vedem lungul nasului, cu totii, si sa nu mai credem ca tot ceea ce facem noi este poleit cu aur. modestia care candva caracteriza poporul roman cred ca era un mit. eu nu am vazut asa ceva, in romania contemporana. suntem o natie de patachine si de figuranti!
va salut din spatele ochelarilor mei de soare, cu filtru UV!