flori de cires

Cine ar fi crezut, in urma cu doar o luna,

cand vantul sarat imi facea buclele blonde sa zburde,

ca totul se va sfarsi rapid, iar mii de lacrimi ude

vor spala obrajii mei plini de ciuda.

Cine ar fi spus ca in spatele zambetului meu

boala isi face zi de zi culcus,

Iar eu, gandind la copilasul meu mereu

Nu am sa pot face fata acestui urcus.

Ce am sa-I spun cand am sa mor?

Cum va intelege cat imi va fi de dor?

Cum sa ii explic ca maine, pentru mine,

este doar speranta ca ei ii va fi bine?

Cate flori de cires vor inflori

Pana va uita vocea mea?

Cate gutui vor cade in fata casei

pana mirosul nu va mai adia?

Poate vor fi zile cand isi va dori

Ca ciresul sa vestejeasca,

iar gutuiul Sa nu mai lasa in urma lui

mirosul cu esente de tamai!

Cine o va proteja atunci?

Cine ii va sfatui sufletul pierdut?

Oare am facut tot ce am putut

Sau am lasat destinul sa ma bage in mormant!

Ma doare… nu numai sufletul

mi-e pironit de neputinta!

Ma doare corpul si n-o pot imbratisa!

Si mi-e greu sa las secundele sa treaca

Cand stiu ca dincolo numai e nimic

Din ceea ce ma astepta.

Maine a devenit o utopie!

Corpul se destrama intr-o poezie!

Durerea ma face sa stiu ca inca mai traiesc

Si scriu, sperand ca va stii cat o iubesc!

Sunt mii de lacrimi care cad intr-una

Si le strig sa se opreasca

Fiindca mi-au ranit sufficient de mult inima

Inainte ca ea sa inceteze sa mai traiasca!