imi vine si acum in minte zicala comunista 'meseria este bratara de aur!'... o fi ea bratara de aur, dar ceea ce au uitat sa ne spuna comunistii este ca atunci cand te dedici in totalitate muncii, uiti sa traiesti! uiti sa privesti in jurul tau si te trezesti la un moment dat ca piticii pe care tu ii credeai copii tai, sunt de fapt nepotii, iar copii tai sunt parinti la randul lor! au trecut anii ca un gand pe langa tine si te amagesti ca nu au fost in zadar! oare? sa fi meritat totusi sacrificiul? sa fi meritat sa arunci in umbra atatea intamplari care ar fi facut, poate asa de frumoasa viata? sa fi meritat sa iti redescoperi copiii prea tarziu si tu sa nu stii cat este de tarziu? ai fost suparat pe ei... poate nu s-au ridicat la asteptarile tale.... poate s-au razvratit... poate te-au ignorat voit. poate au incercat, in felul lor sa-ti spuna ca le este dor de tine! dar oare meritau sa te superi?
anii au trecut! bratara ta de aur s-a tranformat in chinga lanturilor legate de perete, iar cel mai bun prieten al tau a devenit un set de rebusuri. te vad si acum imbracat cu treningul tau bleumarin, cu un picior sub tine, cu ochelarii cei vechi atarnand un pic pe varful nasului, parul valvoi in cap, cu perciunii tai care asa de repede au albit cum incerci sa termini rebusul... pe scaunelul de langa tine o tigara se fumeaza mai mult singura... unde au disparut toti anii in care bratara ta de aur a fost cea dupa care ti-ai aranjat viata? stiu in dancul inimii mele ca ai crezut ca ceea ce faci este cel mai bun lucru pentru familia ta... stiu ca egoismul aparent din tine era de fapt o grija permanenta pentru siguranta celor dragi tie. dar oare tu ai stiut ca ai uitat sa te bucuri de toate lucrurile pe care ai incercat sa le protejezi? ai creat o colivie de aur pentru noi... fie ea si de aur, a fost tot o colivie!
de multe ori m-am laudat cu cea mai indepartata amintire a mea! inchid ochii... vad aleea vechiului bloc in care am stat si masina in care sunt urcate ultimele nostre lucruri! televizorul mare, cu carcasa maro si ecranul gri este si el urcat! teama de copil este legata de el... daca oamenii aia ne iau televizorul de tot? o mana mare si aspra imi strange manuta mea de copil de doi ani! ridic capul si iti vad chipul! sa fie oare doar o intaplarea ca prima mea amintire este legata de tine? in ziua aia ai lasat totul in urma ta si ai incercat sa incepi o noua viata, atat pentru tine, cat si pentru noi! nea-i dus intr-o alta casa, mai mare, mai spatioasa... poate ceva mai sigura. in curand insa totul a luat aceeasi turnura! viata ta s-a invartit tot timpul in cerc... exiatau anumite lucruri care primau si altele care erau sacrificate... sacrificate pentru un viitor mai bun... al cui era de fapt viitorul?
am invidiat copii din blocul meu pentru cele mai banale lucruri! pentru cateva momente pe care le petreceau impreuna cu tatal lor facand din hartie glasata lanturi de atarnat in pomul de craciun... pomul meu de craciun, asa de frumos, asa de inalt si de invidiat de toti era plin cu globuri! nici nu lantuc din hartie nu atarna in el...
poate ca cel mai tare ma doare faptul ca nu am avut cine sa ne invete ca ceea ce conteaza cu adevarat in viata nu este bratara cea valoroasa de la mana si nici dacia 1300 noua si nici CEC-ul la purtator pe care il ai! cerceii de aur din urechile noastre sau cei 5.000 de lei pe care i-am primit fiecare dintre noi atunci cand ne-am nascut si-au pierdut valoarea... eu mi-am retras banii mei de pe CEC acum cativa ani... 500 de mii de lei... 20.000 de lei in 1989... am cautat iar printre globurile cele vechi, incercand sa-i imprim briei adevarata valoarea a familiei... nu stiu de ce doream asa de tare sa ad cateva rotocoale de hartie glasata ratacite printre pudra de sclipici auriu din cutiile de pe sifonier. nu era nimic acolo. m-am impiedicat spre iesire de scaunelul tau de lemn pe care stateau odata scrumiera ta si rebusul cu un pix deasupra. acum era gol... plin de praf si plangamd si el ca si mine dupa vechiul lui stapan.
nu am invatat niciunul dintre noi sa nu facem greseala ta. spunem cu totii ca nu ai procedat bine, ca altfel trebuiau gestionate lucrurile, dar cand vine vorba de a lua fraiele in mana, si noi facem aceleasi greseli. mergem la munca si lasam ca munca sa ne cotropeasca si sa ne conduca! uitam ca nu fluturasul de la sfarsitul lunii ne aduce cea mai mare bucurie! uitam sa ne bucuram de ceea ce este cu adevarat important si am luat obiceiul de a ne ignora copiii pentru ca avem treaba!
cateodata as vrea ca anii sa tranforme bratara ta de aur intr-una de argint sau poate de ceva cupru... alama... sa fie din cel mai prost metal, atata vreme cat tu ai fi fost alaturi de mine! as fi vrut sa stii cati ani am, as fi vrut sa stii in ce clasa sunt sau care sunt prietenii mei! as fi vrut sa ma duci mai des la petreceri sau sa primesti musafiri, asa cum faceau parintii altor copii! as fi vrut ca usa casei noastre sa fie mai deschisa si nu numai de craciun si de revelion sa vina unchii de la constanta! as fi dat revelioanele de la restaurante pe o vacanta petrecetuta cu totii la tara, langa soba cea veche din casa care acum sta sa cada... as fi vrut sa miros fumul toamnei de teleorman in locul brizei de pe coasta de azur, daca tu ai fi fost cu noi. as fi renuntat la toate lucrurile fara rost de care m-am bucurat atunci, doar ca tu sa fii acum aici!
tu nu stiau ca aurul este cel mai bun conductor de energie? te-a tranformat pe loc intr-un mosneag... ma uit la poza ta de avansare... esti asa de aratos si de mandru si undeva in coltul gurii sta un zambet! la nici un an ai o alta fotografie.. esti socru... barbatul aratos din prima fotografie era acum imbatranit... ochii albastri si-au pierdut din sclipire, iar in coltul gurii nu mai este nici umbra aia de zambet! tigara, atat este cea nelipsita! ea nu s-a schimbat... ochii tai asa de limpezi odata au acum sub ei niste cearcane grozave si vad acum, dupa atatia ani, cat de suparat pari... de ce nu te-am vazut atunci? eram un copil, asa este, dar erai asa de departe de mine incat nu am observat nicio schimbare la tine... erai acelasi pentru mine. ma obisnuisem sa nu te iau in seama. ma obisnuisem sa nu stiu si sa nu fiu atenta la nimic din ceea ce avea legatura cu tine! parca aud si acum vocea mamei care ne sfatuia sa nu mai radem prin casa fiindca doarme tata... prapastia asta creata intre noi ne-a impiedicat pe toti sa ne cunoastem cu adevarat!
m-as intoarce in timp, daca as putea si ti-as tipa in fata cat as putea de tare sa nu uiti de noi! te-as obliga intr-un fel sa nu renunti niciodata la cei care acum plang si pe care tu nu-i mai vezi... stiu ca ti-a fost greu... imi imaginez cum era sa fii tu... odata intrat in joc stiu ca hora trebuia jucata pana la capat... ai fi putut alege parasi sarba asta asa de rapida si sa alegi, poate, ceva mai lent, atunci cand muzicantul s-a oprit sa isi traga sufletul... stiu ca a fost groaznic sa traiesti o viata cu frica in san si teama sa devina ceva asa de natural incat nici atunci cand te odihneai nu puteai sa te relaxezi. stiu ca ai cautat refugiul in cea fost mai simplu si la indemana, dar... o sa las acest dar sa incheie gandurile de azi. nu este un repros. se vrea a fi poate o pilda pentru cei care calca pe urmele tale si desi isi dau seama ca gresesc nu se pot opri!
muzicantul ia o pauza acum pentru toti. putem sa ne alegem hora in care vom intra: sarba cea rapida, ametitoare si plina de sarm sau jocul mai lent in care ai timp sa-ti privesti partenerul de dans si pe ceilalti prinsi in joc!
viorile tale au incetat sa mai cante atunci cand trei salbe de foc au anuntat omenirea ca 'dumnezeu a avut nevoie de un ajutor in lupta lui si l-a chemat pe sfantul gheorghe in ceruri sa-l ajute'! atat imi amintesc din ziua aia! discursul a fost lung si stiu ca m-am intrebat cine sunt sutele de oameni care au venit sa te conduca in ultima ta plimbare 'pe bulevard'! sa fi venit din curiozitate? te-au cunoscut cu totii? si daca au facut-o noi de ce nu stiam de existenta lor? de ce atatia oameni au tinut sa vina sa petreaca un om care a stat aproape izolat aproape zece ani de zile? ma mai intalnesc cateodata cu oameni care vor sa-mi vorbeasca despre tine... ii ascult si ma bucur pentru tine ca nu ai trait degeaba dedicandu-ti intreaga viata lor! poate ca sacrificiile tale nu vor fi niciodata pe drept rasplatite, dar ceva a ramas din bratara ta de aur! onoarea si demnitatea!
o adiere de vant sufla incetisor prin palma ta si praful de aur in care s-a tranformat bratara ta se imprastie spre noi toti... scutur incet pe de mine bobitele pretioase si le strang ca sa decorez o felicitare facuta de fetita mea din hartie si carton. este ziua tatalui ei si ii va face cel mai frumos cadou! ceva facut de manuta ei, sclipitor si sincer!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
citind aceste randuri am retrait si eu o parte din copilaria mea.eu nu imi amintesc de televizorul mare cu carcasa maro si ecran gri...am alte amintiri.
RăspundețiȘtergerenu am avut o copilarie rea...de fapt, cred ca nu am avut copilarie.ne-am maturizat mult prea repede.
am avut ce altii doar in vise pot sa spere.concedii frumoase in locuri luxoase, poate hainute mai deosebite.dar frumusetile copilariei?linistea copilariei?prietena care nu a existat, decat poate in mintea mea.
acum mare am gasit raspunsul la inrebarea:de ce nu mergeam si eu in turnee cu colegii de la Corul de Copii al Radiodifuziunii peste hotare?eram solista, deci unde greseam?
am si alte amintiri mult mai dureroase.imi este greu sa le retraiesc.
cu cata frica si cu cata durere a putut sa traiasca tata in suflet.sarba a fost rapida si cred ca putea sa o duca pana la capat.dar eu mai cred ca a fost scos mult prea repede din ea, fara voia lui si nu s-a putut adapta cu noul ritm.
as da orice sa-l mai vad odata si sa-i cer iertare ...dar nu stiu pentru ce.stiu ca trebuie sa ma ierte dar nu stiu unde am gresit.
am plans cand am citit aceste randuri.
tu ai condei si cred ca poti sa-i indeplinesti dorinta lui de a scrie o carte despre viata unui mare om.
imi este tare dor de el!!!