viata din spatele blocului

sunt asaltata in ultima vreme de nostalgicii comunisti care viseaza cum se jucau ei frunza in spatele blocului sau elasticul. campionatele de lapte gros sunt in delung regretate, fara sa ma i vorbim de faptul ca stateam ca niste animale inchisi in case, singuri, de la 6 ani, poate chiar mai devreme, fiindca parintii erau plecati la serviciu. 
si eu am jucat frunza, far sa fiu supravegheata de parinti in spatele blocului si numai un miracol m-a ferit sa nu fiu acum 6 metri sub pamant datorita marilor mele"calitati" de gimnasta pe care le repetam la bara de batut covoare. parintii mei nu aveau habar ce prostii faceam eu in fundatia policlinicii care se construia langa noi, in timp ce ei stateau linistiti in casa. nu sunt nostalgica dupa vremurile alea. vreau sa stau in casa, sa-mi supraveghez copilul care descopera internetul si se adapteaza secolului XXI. ea nu mai citeste, asa cum am facut-o eu, dex-ul pe hartie, vechi din anul 1985, plin de praf si insemnari. cauta direct pe google orice are nevoie. ioi explic cat e de periculos sa jace lapte gros, cum trebuie sa-si protejeze coloana vertebrala, cum  membrele sunt fiave, ca doar de aia si l-a rupt mana la locul de joaca, fara sa o tranteasca cineva la frunza. 
cu toate astea... cultura din spatele blocului a evoluat. copii de altadata au ramas prinsi in acelasi loc. au trecut doar de la un joc inofensiv de vulturii si porumbeii la o vere racoritoare si un pachet de semninte, langa o piscina gonflabila. 
ma mira si sunt indignata de faptul ca copii continua sa-si traiasca copilaria in spatele blocului, cu atat mai mult cu cat parcul este  la 5 minute de mers pe jos de noi. mica comunitate formata in spatele blocului, pare sa aiba mijloacele finacaiare necesare unei culturi cat de cat actualizata, din moment ce se joaca Wii pe o plasma de 104 cm. 
ma intreb... ce te tine legat de spatele blocului? ce este asa de placut incat nu parastesti zona de siguranta? 
eu intru in fibriilatii ca nu-mi ajunge timpul sa vad toate lucurile pe care as vrea sa le vad. in doua biete zile libere pe saptamana ce sa fac mai intai? cum sa ma impart sa fac cat mai multe lucruri? cum sa fac copilul meu sa ia contact cu cat mai multe opinii si medii? 
aseara am sarbayorit aniversarea nepotelului meu, dupa care am mers prin centrul vechi. copilul, clar dupa noi. parea in largul ei. si-a comandat un cockteil :D. m-am bucurat pentru ea. m-am bucurat si pentrunoi. am inteles ca, oricat de necopti am fost noi cand am avut-o, am putut sa-i insuflam cateva principii sanatoase. nu nesparat legate de bautura :)). au fost multe momente in care ne-a uimit cu maturitatea in care a juc=decat micile ei dileme, legate de dragoste, de cum sa te comporti, de ce trebuie sa faci, de cum sa iti petreci timpul. 
Nu vreau (a se lua seama ca am scris cu litere mari) ca fetita mea sa stea nici macar 5 minute in spatele blocului! covorul se coji de seminte imi face sila si ma simt un strain intre vecinii mei. aud cateodat sobolanii umbland pe la subsol si mi-i si imaginez cum, noaptea, atunci cand toata lumea doarme, colcaie nestingheriti prin locurile pe unde un copil care abia incepe sa mearga cade in poponet. pune manutele jos si se ridica copacel. apuca un codru de paine data de la un strain care trace pe strada si viata merge inainte. nu pentru mine! 
eu si familia mea traim alta viata!  

hipoacuzici intelectuali...

sunt peste tot. unde intorci capul dai de cate unul. mergi la un magazin, sigur exista o vanzatoare care iti va spune ca iti sta mai bine cu altceva decat ceea ce ai spus tu ca vrei. la coafor, coafeza stie oricum mai bine ca tine, acasa degeaba stai 2 ore la 1000  grade in caldura sa faci mancarea pe care o arunci maine, ca sigur este un sandvis prin frigider, cunostintele iti dau sfaturi chiar si cand ii rogi sa nu ti le dea, familia ta stie mai bine, opiniile tale sunt crtiticate de toti de parca ai fi un copil tampit care acum a dat cu ochii de viata!
oameni buni! cred ca ori sunteti plictisiti de moarte si viata voastra de cacat va obliga sa va bagati nasul unde nu va arde oala, ori sunteti asa de plini de voi incat desconsiderati pe toata lumea. in orice caz inclin sa cred ca nesimtitrea merge mana in mana cu hipoacuzia intelectuala
se pot pune pe FB - ca e la moda - toate citatele pamantului! nu te schimba cu nimic. ramai acelasi om limitat in gandire si existenta! poate mai pune botul vreo frustrata care alearga cu limba scoasa dupa sotul care o inseala cu tot orasul si se poarta cu ea ca cu o carpa, dar nu ne bagati pe toti in aceeasi oala.
faptul ca ti-ai propus tu cu tine ca de azi esti o alta persoana, nu inseamna ca asa si este in realitate! ramai un hipoacuzic intelectual, ascunzand ca pisica sub pres ceea ce nu-ti convinde, dar ce este evident pentru cei care au ochi sa vada! ii poti spune ipocrizie! suna mai academic, daca tot am devenit academici in ultima vreme.
am decis sa nu mai merg la coafor. am decis sa nu mai tin cont de opiniile nimanui, iar daca cineva mai are tupeul sa-mi spuna ca gresesc, o face pe barba lui! arsenalul de replici e incarcat bine! unde nu va fierbe oala, nu comentati! cine se simte lezat, e liber sa nu mai fie prieten cu mine nici pe FB, nici in viata reala nici nicaieri! intoarceti capul cand ma vedeti si toata lumea e fericita! .

p.s. ca sa nu se simta nimeni direct vizat de ceea ce eu scriu ma refer in general la oameni, nu la nineva anume!

mai bine ar fi sa mor!!

am ascultat o melodie superba la radio. desi este veche nu o stiam. are niste versuri super. un rock de dragoste pura. m-a intristat.... m-a durut frumusetea ei, vorba lui marian nistor. m-a durut dragostea plina de pasiune. mi-am dat seama ca zilele in care cineva ar putea "muri" de dragul meu nu vor mai veni niciodata. am simtit ca viata e oarecum la final. am fost prea prinsa in viata sa imi dau seama ca am trecut in etapa urmatoare a vietii. nu m-am bucurat, parca suficient de "tineretea" mea. 
e zece fix. in ultima vreme tare des ma uit la ceas la ore fixe. in adolescenta vanam orele fixe. era semnul clar ca cineva te iubeste. acel cineva te facea sa te simti specil. erai important pentru "cineva". acum ma uit iar la ceas, e zece si un minut. nu mai sunt importanta decat pentru mine, atunci cand nu uit de mine. si chiar daca uit de mine, tot nu conteaza. pentru nimeni. pentru orice nemultumire exista un repros care poate fi aruncat in fata. cum poti sa fii special pentru cineva in conditiile astea? cine moare de dorul meu? de mult nimeni nu mai asculta o melodie si sa se gandeasca la mine. de ce trebuie sa traim asa putin? de ce nu ne e lasat sa traiam tineretea pana la 70 de ani, dupa care sa vina linistita maturitatea. sa te asezi la casa ta, sa iti faci o familie. sa stii ca ai "murit" suficient. sa ai timp sa te saturi de "moarte". 

"m-am obisnuit cu tine si nu pot sa te mai las,
iar cand nu esti langa mine, plang la fiecare pas.
noaptea imi aduce in minte chipul tau surazator,
daca ar fi sa nu mai fiu cu tine,
of, doamne,
mai bine ar fi sa moooooor!
mai bine ar fi sa moooooor!!!!"  
asa de multe ghilimele in seara asta... asa de multe sensuri pentru cuvinte care ce ar trebui sa spuna? chiar asa... ce ar trebui sa spuna?
iar la granita. daca spun, te supar, daca tac, ma supar, daca scriu afla lumea. daca nu scriu, ma intristez. daca sunt trista rostul vietii mele simte si o supar si pe ea. as vrea sa ne oprim mereu la a fi "orice"! sa nu facem pasul spre a ne cunoaste. sa putem fi neoameni, fara sa ne temem. cred ca asa am fericiti cu totii. si tu si eu   

mi-e dor sa fiu blonda...

new bond...

mama... iar ajung cu gandul la biata mama. e clar ca a dus o viata nefericita. ca toata viata s-a luptat cu ea, cu noi, cu tata, cu personalitatile noastre, cu nevoiele si cu necazurile. nu a stiut sa ne faca sa stim ca ne iubeste si asta ne-a invatat si pe noi sa le tranmitem copiilor nostri. asta a fost legamantul pe care ni l-a lasat mostenire. am iertat-o. am fost in iad, m-am perpelit in smoala fiebinte a dezamagirii, a inutilitatii si a neputintei, dar am reusit sa supravietuiesc. nu imi va arata nici maine ca ma iubeste si cu siguranta ca nu mi-o va spune, dar din experienta mea dureroasa am invatat ca trebuie sa invat sa iubesc copilul meu pe intelesul lui. 

e adevarat. au fost vremuri grele. vremuri in care nu se putea discuta cu mine, vremuri in care am spus cuvinte grele, mult prea grele pentru un copil, vremuri in care eram cazuta in genunchi si nu stiam incotro sa o iau. 

am invatat de atunci, pas cu pas, cum sa vorbesc cu ea, cum sa ii explic lucruril in asa fel incat sa ma inteleaga. am invatat sa o ascult si cel mai important lucru, am invatat sa o inteleg si sa o respect. am gasit puterea sa invatam impreuna sa scriem de mana, sa citim carticele pentru copii, sa ne jucam in apa sau sa vedem prima stea cazatoare din viata ei, intinse pe un sezlong, pe malul marii, in toiul noptii. 

cea mai mare bucurie pe care o poate trai un parinte este atunci cand vede cum copilul lui vine plin de speranta spre el, cu bratele larg deschise, stiind ca acolo va gasi alinare, indiferent de greseala facuta. 

rasplata pentru durerea mea? o dorinta pusa in fata sfantului spiridon. o dorinta de copil inocent. care si-a dat dreptul de a-si dori pentru sine ceva, numai ca multumeasca. sa spuna in flul ei "te iubesc"!

mi-au dat lacrimile cand mi-a spus despre dorinta ei si sub pretextul durerilor de ochi provocate de soarele puternic, am scapat cu basma curata. m-am lasat pe vine i-am sarutat obrajii rozalii de la soare si i-am multumit pentru gestul ei. bunatatea acestui copil m-a uimit inca o data. mi-a spus ca ea poate sa-si mai puna si altadata dorinte, dar ceea ce-si dorise pentru mine, poate la anul nu mai putea fi realizat. m-a pupat si ea, m-a strans in brate si a spus cele mai dulci cuvinte pe care un copil le poate spune parintelui sau "te iubesc, mami!". 

si eu o iubesc si incerc in fircare zi sa mai invat cate ceva in asa fel incat sa pot in orice moment sa ii arat cat de mult inseamna ea pentru mine. 
cum as putea imparti iubirea asta care ma doare la doi? e imposibil! e ceva de neimaginat! sa nu-mi spuneti, voi cei care aveti doi, trei copii ca gresesc! nu gresc delo, in felul meu. iubirea mea se imparte doar la unul! si va fi mereu canalizata, fara defavorizari si nedreptai spre unul singur. copilul meu!

despre oameni...

si eu si tu am cunoscut de-a lungul timpului sute de oameni. oameni intre oameni. unii modesti, altii impertinenti. unii pe care i-ai placut din prima, altii fata de care ai simtit o adversitate de neimaginat. toti au lasat in sufletele noastre semne. ca micile cratere de pe lunisoarele mele. cratere mici, cratere mari. toate sunt in functie de durata "apropierii" sau de dimensiunea pe care noi insine o dam acesteia. eu am avut intotdeuna obiceiul, prost, e adevarat, sa fac din tantar armasar si sa tratez oamenii cu care am venit in contact ca pe niste apropiati. probabil ca este clar pentru toti ca si rata dezamagirilor a fost pe masura.
obisnuiam sa-i consider pe ceilalti vinovati, cand in realitate eu eram cea care le dadeam nas. din motive mai mult sau mai putin realiste.
si cum prostia odata instalata, ramane pe viata impregnata in cortexul nostru, ma uit in continuare la oameni. ma fascineaza modul primitiv in care gandirea simplista ii face sa creada cu toata rasuflarea ca ceilalti cred gogosile lor. dupa care imi vine in cap intrebarea care ramane vesnic fara raspuns: oare o fac intentionat sau doar nu-si dau seama? lipsa identitatii proprii ii fac sa fie asa de superficiali sau este o lupta interioara nedescoperita de individ?
cu totii avem momente in care incercam sa ne regasim. am avut si eu momentele mele. oboseala si grijile m-au facut sa iau viata de la inceput, sa implantez un nou mod de gandire, sa adopt strategii cu care nu eram obisnuita si cu toate astea sa supravietuiesc. dar am facut-o in liniste. doar eu si familia mea am stiu. nu ne-am spalat rufele in public si nici nu am cautat compasiune pe prietenul internet. sa cauti ajutor nu e nimic jicnitor. dar atunci cand cei care te sustin sunt oameni saraci cu duhul, fara sufulul personalitatii ce rost are ajutorul lor? stai drept omule si infrunta-ti viata creata de tine! singur! nu trebuie sa stie ceilalti ce, cat, cum, care si de ce! ajungi sa pari patetic. cel putin in viziunea mea. ceilalti lingusitori pot sa te scarmene incetisor pe spate si, pentru moment, sa te simti mai bine. doar esti bagat in seama. dar cu toate astea... eul tau care este? poate nici tu nu mai stii, fiindca i-ai pierdut urma atunci cand ai incercat sa multi centrul atentiei in alta parte, zidul fiind asa aproape de tine incat te simteai strivit.
sunt doua zicale care isi gasesc locul aici.. cea cu strugurii la care nu ajunge vulpita si cea cu paiul din ochiul vecinilor!

ganduri din corfu...

ma incearca o tristete aparte, acum, in timp ce "leoaica" urca serpntinele micilor munti din insula. imi pare rau ca plec, desi, ieri spuneam ca nu am sa mai revin. ca de doua ori e suficient. zaresc intr-o gradina parasita niste lamai salbatici, plini de fructele lor galbene si-mi dau seama ca de fiecare data mai gasesc ceva care sa m uimeasca la insulita asta. parca nu as vrea sa plec. parca saptamana asta a trecut prea repede. parca inadins nu m-am simtit bine, fiindca stiam ca va eni momentul in care ne vom imbarca iar pe feribot si intr-o ora jumate totul va ramane doar un vis, surprins in cateva fotografii.

***Corfiotii

odata intalnit un grec, ai putea spune ca sunt toti la fel. poate. poate cei care au avut contac cu civilizatia. cei care nu ezita sa te fraiereasca cu un zambet extrem de prietenos pe fata, injurandu-i pe cei care spun despre ei ca sunt lenesi si ca ii defavorizeaza in mediile externe.
grecul corfiot, din satele uitate de lume in varful unui munte este un grec maruntel, ars de soare, cu casele parca scoase dinpovestea lui guliver. strazile sunt minuscule, incat cu greu leoaia mea are loc singura printre peretii plini de mucegai. printr-un gang, caborand cateva trepte de piatra inclinate atarna o scandura scrisa cu vopsea neagra "Cafe".
Poate ca sunt cu totii la cafe, din moment ce pe strada nu e mai nimeni, iar casele nevopsite par abandonate. cativa leandri colorati si doua - trei rufe intinse la uscat te fac sa crezi ca cineva totusi locuieste acolo. ajung la o bifurcatie unde, fara mirare, observ ca nu e niciun indicator. in poarta unei casute cu pragul direct in sosea sta un batran cu o bereta pe cap. se sprijina in bastonul lui, facut, cu siguranta, din lemn de maslin. ma opresc in mijlocul aleii ce se vrea a fi sosea si ma uit in able parti, sperand sa zaresc undeva marea, ca sa ma pot ghida. batranul isi ridica bastonul si-mi arata pe unde ar trebui sa o iau. ridic incet din mana in semn de multumire si continui sa merg pe directia indicata de el. da din cap incdet si am timp sa vad , in timp ce-l las in urma, liniile aspre ale fetii. desi sunt 37 de grade afara are o camasa alba peste care, cu grija inchs la toti nasturii, un ilic de lana. ce incet trebuie sa treaca timpul pentru el. este singurul on pe care l-am intalnit in satul asta. in rest, totul pare parasit.

***Insula

aici totul miroase a maslini. prima data cand am venit nu m-a uimit asa de tare esenta. de data asta parca si apa are gust de maslin, peste tot miroase a ulei de masline. Numai cand vantul adie dinspre mare mai vine cate un iz de sare. de mare adevarata, sarata, asa de sarata ca te ustura nasul cand te scufunzi, iar parul imi spa cret non stop, indiferent cat as trage eu de el. 
drumurile sunt mici si serpuiesc printre munti. nu stiu exact ce altitudine au, dar urechile mi se infunda de fiecare data cand urc! 
balarii cat cuprinde. cu greu am gasit un gazon ingrijit si udat la timp incat sa iti dea senzatia de proaspat. in rest leandri, in cele mai minunatate culori posibile, de alb pur pana la unciclam inchis, ca te miri cum poate exista in mod natural o asa nuanta de floare! chiparosi la tot pasul. dupa ce corfiotii i-au dus aproape de dispariti in anii 70, acum sunt ocrotiti de lege si nu este voie sa fie nici unul taiat. iti apar la tot pasul ca niste turnulete verzi si vii, spunandu-ti parca o poveste de supravietuire. pare saracie. paduri intregi de maslini stau cu plasele intinse sub ei. nu stii cine sunt proprietarii. mai vezi razlet, cate un lamai plin de fructele galbene pierdut printre masliniu care iti ia rasuflarea cand aflii ca traieste 300 de ani si ca primul rod il dau dupa 50 ani! 
toate astea se imbina intr-un mod ciudat de natural cu apele bleu care fac o cingatoare de nuante de albastru in jurul stancilor abrupte. e spendit totul! natura a creat o insula minunata pe care oamenii nu au stiut sa o aprecieye corect! asta este povestea intregului pamanat. 

***Iorgo

ma gandesc la sezlongarii roamni, care scupand cateva coji de seminte te anunta ca nu ai voie sa stai pe malul marii daca nu iei sezlongul de la ei - care apropos este mai scump decat in grecia. imi vin in minte imediat ospatarii nostri care se sterg cu odul palmei de transpiratia transa in briboane mari pe frunte dupa care te serveste si pe tine, dupa ce s-a scuturat de sudoare pe halatul murdar de grasime din jurul mijlocului. si apoi ma gandesc la Iorgo. Incaseaza banii pe sezlongurile asezate pe plaja din fata hotelului nostru si serveste la taverna alaturata. este dintr-un sat de la granita greciei cu bulgaria. a absolvit sociologia la salonic si lucreaza ca free lancer in Berlin, dar preda si cursuri de IT la un colegiu de copii pana in clasa a 5. Lucreaza la o lucrare in care vrea sa demonstreze cum presa germana, in mod intentionat, reflecta total contrar realitatii situatia din grecia. 
mi-a placut patriotismul lui. desi nu este de acord cu cei care conduc tara lor, este un grec care isi iubeste tara. a parasit-o fiindca financiar nu se putea descurca, dar si-a patrat identitatea. 
oare noi avem identitate? oare sezjongarii nostri si-au pus vreodata problema patriotismului? Iorgo este pentru mine modelul tanarului care ar trebui sa fie in 2012. cult, muncitor, modest si patriot. calitati pe care romania le-a pierdut demult.