cockteil de iarna...

am avut doua zile minunate acasa. este asa de multa zapada afara... am iesit cu bria la plimbare cu saniuta... m-am tranformat pe loc in calutul ei 'inhamat' care trebuia sa fuga tareeeee-tareee prin zapada! a fost o draguta! ma uitam la ea cum se impiedica intentionat ca sa cada in zapada moale! ii placea asa de mult joaca incat spunea in ultima clipa ca a inghetat, cand manutele ei mici erau deja degerate! i le-am luat in palmele mele si i le-am incalzit! a mancat un covrig brasovean pe drumul spre casa, molfaindu-l incet si incalzindu-se putinel la caldura lui! ii auzeam fasaitul de la costumul de sky... fas-fas... si scartaitul zapezii sub talpile ghetelor noastre! doua zile minunate!

am impodobit bradutul... globulete portocalii, rosii si tarcate, cu beteala aurie! casa arata minunat anul asta. mosii din geam stralucesc iar colindele se aud mereu. miroase bine! miroase a paine calda si a vin fiert cu scortisoara!
ce frumoasa era perioada asta cand eram eu copil... cate sperante adunam, cate vise si cata bucurie! nu stiu de ce, dar intotdeauna la sfarsitul anului imi aduc aminte de rapiditatea cu care trec anii... parca ieri eram o copilita blondina fara griji... unde au disparut vremurile alea asa de repede incat nici macar nu-mi mai aduc aminte de ele? vreau sa fiu iar fara griji... sa fiu iar linistita, sa rad in voie si sa ma gandesc doar la lucruri frumoase! prea repede trec anii... prea multe uit... prea putine lucruri ma bucura!

a venit azi intr-o vizita de sponsorizare nepotul meu cel mare! este cu doua capete mai mare decat mine, daca nu chiar cu mai mult. imi aduc aminte ziua in care el s-a nascut... de ziua eliberarii comuniste... 23 august 1987... acum este un barbat in toata regula.

vreau ca timpul pentru mine sa stea pe loc! vreau sa raman asa cum sunt! vreau sa raman la 20 de ani si sa nu imbatranesc niciodata! nu vreau sa ma transform in mama sau in tanti... nu vreau sa-mi spuna fetele de 16 ani din bloc 'sarut mana!'... vreau sa fiu nemuritoare!

ma bucur de mine in zilele astea. ma bucur de iarna, de perioada asta minunata si vreau ca nimic sa nu-mi tuobure visul meu frumos! poate ca nu e asa tot anul, dar acum... vreau sa visez. sa visez cu ochii deschisi. sa visez frumos la craciun, la bucurie, la prieteni, la zambete si la glume!

va astept cu colinda... pe toti! va astept cu cozonac cald, facut de mine! cu vinisor ros' fiert... cu drag si cu iubire! un cocteil cu miros de iarna si cu gust de dragoste! un cocteil cum numai in bratul unui prieten poti gasi!

sarbatori fericite tuturor!

Miros de iarna…

Parca dintr-o data a venit iarna peste mine. M-a luat pe nepregatite. M-am trezit in pantofii mei rosii mergand pe trotuarul inghetat. Ceasul de pe bordul masinii arata – 1 grad… prima zi de ger din anul asta. mirosea a lemn… a fum… a iarna… a iarna la tara. Auzeam in sufltul meu cum pocneste incetisor lemnul in soba de teracta maronie. Daca nu ar fi fost zgomotul infernal al orasului as fi jurat ca sunt iar in poarta noastra de la tara si in cateva minute am sa intru in camera copilariei mele cu carpeta pe perete, iar de undeva se va auzi un colind frumos. Miroasea asa de bine… a iarna… a liniste… a colinde si a nuci cu covrigi. Poate – daca dadea norocul peste noi – a Eugenie cu crema de cacao. Frigul imi trecea prin pardesiul subtirel, nepregatit pentru gerul care a venit dintr-o data si pentru cele cateva fulgusoare subtirele si firave de nea care cad! Trag iar aer in piept si ignorand totul din jurul meu, ma bucur iar de raceala asta asa de placuta! Simt ca pot sa merg acasa fara resentimente si sa ii privesc pe cei dragi mie ca si cum ieri nu s-a intaplat nimic.

As merge in casa sa beau un vin fiert! As manca o bucatica de friptura facuta pe frigare, in soba. As gusta incet o tuiculita de pruna… clocotita cu zahar si piper. Iar ca in casa sa miroasa a dragoste si iarna as pune in cutor un mar cu scortisoara deasupradupa care as presara cateva bobite de zahar pe aragaz! E timpul sa merg sa ma uit de brad. As vrea sa facem din toate lucrurile astea niste clipe minunate de familie. Momente petrecute impreuna, bucurandu-ne unul de celalalt. Bucurandu-ne ca sunt aici, cu totii, sanatosi, linistiti.

De ce oare avem mereu nevoie de cate un moment anume sa ne dam seama ca ne iubim? Nu putem sa ne iubim pur si simplu? Sa ne iubim chiar daca in casa nu miroase a brad si a scortisoara? De ce nu putem sa ne privim in ochi in fiecare zi sis a uitam cine a gresit primul? Sa ne luam in brate si sa ne sarutam doar pentru ca ne iubim. Vreau sa mergem impreuna san e cumparam cateva globulete pentru anul asta. cateva cordelute de beteala si sa radem impreuna. Sa mergem la patinoar impreuna, sa mancam vata pe bat sau kurtos kolak in cismigiu. Vreau sa ne iubim! Sa ne iubim in fiecare zi, de parca in fiecare moment ar fi craciunul! Undeva, intr-o casa, se aude un cantecel care acompaniaza luminitele colorate ale instalatiei de pom. Zumzaitul asta, un pic gajait, ca si cum bateriile ar fi pe terminate, mi se pare cel mai linistitor lucru al iernii!

As vrea sa ninga… sa ninga incetisor… sa cada… cate un fulgusor! La geam sa am flori de gheata, iar… iar voi… voi sa chicotiti pe langa usa, inainte de a sari pese mine in pat sa-mi dati putere sa ma ridic! Mai avem zece zile pana la ajun…

vreau ca imposibilul sa devina realitate!

ascult muzica. inca nu stiu ce titlu am sa pun azi. ma las purtata de gandurile mele si scriu pur si simplu. scriu despre mine, scriu despre bria, despre adi, despre mama... iarasi mama... ea este o problema a mea pe care nu cred ca am sa o rezolv, pentru ca ea refuza sa colaboreze. cel mai bine pentru mine ar fi ca ea sa dispara din viata mea fiindca imi face extrem de mult rau, dar la tine legata de ea prin bria...

trec mai departe. s-a schimbat melodia. schimb si eu dispozitia. ascult o melodie despre dragoste! zambesc si inchid ochii! vad marea... doamne cat de mult imi place marea! imi place sa simt nisipul sub talpi... imi place sa stau si sa ascult valurile. albastrul ei ma linisteste si ma face sa simt asa de speciala si fericita! m-am simtit excelent vara asta la mare... excelent! ma uitam pe niste poze... vad in ochii mei bucurie. eu as trai pe malul marii fericita toata viata mea. daca proastele obiceiuri din copilarie nu m-ar face vanitoasa sau snoaba, m-as duce si m-as angaja chelnerita pe o plaja ca aia la care eu visez. noaptea as duce tavi pline cu bere si as canta cot la cot cu chitaristul invitat pentru seara aia, iar ziua as sta la soare cu picioarele infipte bine in nisip, ascultatnd melodiile marii... ce viata frumoasa ar avea si bria mea... fara griji idioate care sunt legate toate de ce si cum spun altii, de cum arati, de ce gandesti sau cu cine esti prieten. ce fericit ar fi aditza cu o bere rece in mana, fara sa isi faca griji legate de invitatul de azi sau cel de maine sau fara sa ii zbarnaie telefonul in continuu... rata la casa ar disparea ca prin minune si eu as fi fericita.

vreau sa evadez din inchisoarea asta in care traiesc. i-as lua pe amandoi de mana si i-as obliga sa lase totul in urma si sa plecam pe malul unei mari unde nimic nu ne poate rani. asta vara erau tereasele pline de tineri care enisera sa lucreze pe perioada verii in statiune... i-am urat. ii urasc si acum. erau liberi. erai tineri si faceau cu viata lor ceea ce vroiau. eu nu stiu daca am am facut ceva in viata mea pentru ca asa am vrut eu. stiam ca ce se vrea de la mine si am incercat sa le ofer pe tava, desi m-am rasculat de multe ori. insa nici cand m-am rasculat nu am facut ce am vrut eu. am facut ce ii durea pe ei. acum ca citesc ce am scris imi dau seama ca de fapt nici nu aveau legtura cu mine lucrurile pe care le faceam. am mers la liceul de limbi straine fiindca se cereau limbile straine la vremea aia. am facut jurnalistica pentru ca asa as fi avut ocazia sa spun povesti care nu-mi apartineu, dar era nevoie de cineva care sa o faca. m-am angajat pentru ca asa era cel mai bine pentru mine...

lucrurile la care eu am visat s-au facut numai pe jumatate sau au ramas doar un vis. si acum ma simt la fel cateodata. cateodata adi ma face sa ma simt iar adolescent si tpate sentimentele alea de miniscul imi revin in suflet. de cele mai multe ori nici nu are intentia de a ma face sa ma simt asa. numai tonul vocii ma face sa ma simt iar pusa la colt si mi se face frica. nu stiu de ce anume mi-e frica.

as vrea ca eu sa fiu cea care are fraiele vietii in mana. nu mai vreau sa decida nimeni pentru mine. sunt lucruri pe care eu le fac pentru ca vreau sa ii bucur pe ceilalti. toate lucrurile alea ma bucura si pe mine. nu despre astea vorbesc. vorbesc despre viata asta care imi joaca feste mereu... nu eu am decis de cine si cand sa ma indragostesc, nici cand sau cum sa se termine povestea mea de dragoste, nici cand sau cum apare copilul meu pe lume... ma simt mica cand ma gandesc la lucrurile astea. atat de mica incat as vrea sa ma duc la mine in camera si sa stau in intuneric.

fericirea are chipul tau... vreau ca fericirea sa aiba chipul meu. eu sa fiu cea care conteaza. eu sa fiu cea iubita. eu sa fiu cea pentru care se fac sacrificii. eu sa fiu cea care... eu sa fiu propria mea stapana. ce dracu' inseamna asta? inseamna sa fiu singura... nu vreau sa fiu singura. veniti cu mine?

mi-as face bagajul, as inchiria apartamentul si as pleca. as duce o viata boema. as scrie si as citi, m-as plimba. as sta cateva luni la mare, cateva luni in anglia vesnic verde... ce frumos as scrie in anglia mea verde cu drumuri pietruite.

de ce nu o fac? mi-e frica. nu am invatat sa traiesc asa cum imi dicteaza inima. eu traiesc dupa cum imi dicteaza constiinta. 'trebuie' este verbul care ma caracterizeaza.

vreau sa invat sa am curaj sa-mi traiesc viata liber! vreau sa invat iar sa traiesc! vreau sa respir iarba proaspat taiata si aer sarat de mare. vreau sa am mainile murdare de pix sau degetele cu bataturi de la tastatura. vreau sa am casa plina de carti si sa se auda muzica in toate camerele. ce dracu ma impiedica sa cumpar un sistem de boxe care sa-mi faca pe plac? 'trebuie'... trebuie sa fac atatea alte lucruri inainte...

nothing else matters... eu de ce nu pot sa traiesc asa? ce ma tine legata de niste reguli pe care oricum le resping?

ce ma tine sa sun la omul care mi-a oferit un job sa vad daca accepta propunerea mea? teama ca ma va respinge? sa ma respinga! teama de rautatea colegilor? sa fie rai! vreau sa invat si eu sa fiu rea! vreau sa invat sa fiu mult mai artagoasa decat sunt, sa fiu mult ai egoista decat sunt si sa calc pe cadavrele colegilor daca asta inseamna ceva bun pentru mine! vreau, dar nu o fac... pentru ca nici asta nu e ceea ce eu vreau. dar as as putea sa-mi castig independenta. independenta... pare ceva... imposibil.

vreau ca imposibilul sa devina realitate!

doar o nuielusa de mos nicolae

imi aduc cu tristete in suflet mosii mei din copilarie... parca ma vad si acum cum imi lustruiam ghetele mele maronii date cu un pic de ceara pe la fermoar ca sa mai se traga si sa nu cedeze, putin jupuite in bot... imi doream din toata inima sa primesc ceva in ele de mos nicolae... orice... cred ca eram in clasa intai cand am primit acele ghetute maro... stiam ca nu exista mos nicolae sau mos craciun, dar asa credeam eu ca iubirea parintilor se va revars asupra mea... crema de ghete in cutia maro... luam cu o perie si le frecam pana aproape nu se mai vedea diferenta de culoare din varf... odata asezate langa ocglinda mare atarnata pe perete ma culcam sperand... adormeam gandidu-ma la dulciurile pe care am sa le gasesc dimineata in ghete... au fost atatea dati in care nu am primit nimic... poate ca ghetele maro su fost inlocuite cu altele, dar in ele mosul tot nu a lasat nimic...

ma gandesc ca poate nici eu nu eram usa de biserica... poate ca faceam si eu nazdravanii... dar chiar asa de rea eram incat nu puteam sa primesc niciun cadou atia ani? ciudat... tiumpul a intors roata! anul asta si eu intentionez sa nu-i dau nimic briei de mos nicolae, in speranta ca va intelege ca suntem suparati pe ea si ca va incerca sa ne inteleaga si pe noi... ma doare sufletul sa ii ranesc inimioara ei care asteapta... si spera... si stiu ca eu la randul meu spuneam ca, chiar daca am fost obraznica... puteam si eu sa primesc ceva... orice!

spre deosebire de mama mea, am incercat sa ii explic de mai multe ori unde greseste... mi-a promis ca se va indrepta... am ramas tot la stadiu de 'am sa... promit!' si eu am promis ca fata mea va fi gata de viata cand va iesi din mainile mele! nu am sa-i intorc spatele niciodata! prefer aceasta lectie acum... pentru ca mai incolo toti mosii sa vina cu daruri din plin pentru ea!

oare si in cazul meu la fel s-o fi intamplat lucrurile? inclin sa cred ca nu! au fost prea multe sarbatori uitate si imbuibate in aburi etilici! cateodata cand miroase a vopsea proaspata, simt parca inca mirosul de crema de pantofi! nu stiu de ce ghetele mele maro sunt cele de care imi amintesc de fiecare data!

as fi vrut asa de tare sa gasesc in ele... macar o nuielusa! asa as fi stiu ca desi suparati pe mine, mi-au dat totusi un semn! nuielusa nu s-a aratat nici ea! poate nu am meritat-o nici pe aia... sau poate ca ei nu m-au meritat pe mine! si pentru asta...

bria... lacrima de azi este baza de fier a miilor de zambete de mai tarziu! mos nicolae nu te va uita niciodata! o niuelusa minunata, poleita cu argintiu va sta in ghetutele tale rosii... o lectie ca sa stii ca nu este bine ceea ce faci... poate un moment dur pentru tine, dar este un moment in care parintii tai iti spun ca te iubesc si ca se preocupa de tine! niciodata nu va fi altfel decat acum!

alter ego...

cateodata ma uit in oglinda si nu stiu exact cine sunt eu! mi se pare ca un proces de mumifiere a calcifial toate trairile mele native sau calitatile mele! sunt multi cei care cred in talentul meu de povestitor, si cu toate astea nimeni nu m-a indemnat serios prin sprijin sau oportunitati sa ma dezvolt! inca de copil ma maimutaream cu rochiile mamei si cu machiajele ei... ieseam imbracata ca o paparuda pe afara doar pentru a epata nitel... a ma face un pic mai speciala decat credeam eu ca sunt! acum sunt obosita si ma simt ca un mic robotel care primeste ordine pe care trebuie sa le execute! urmele personalitatii mele sunt sterse incetul cu incetul...

ma uit in oglinda si inchid ochii! odata ochii inchisi pot fi oricine! de fiecare data cand ii deschid pot fi ceea ce eu vreau! daca vreau sa fiu oana machioza imi iau in traista catrafusle de machiat si plec pe la prieteni! ma duc sa o machiez pe cami, desi se va culca intr-o ora si poate numai dan se va bucura de munca mea de o ora... ma duc la vecina mea si o fac sa arate bine, desi nu va pleca nicaieri... consum energie si ma simt bine! ma exteriorizez! fac ceea ce vreau si exact asa cum o simt eu!

in spatele monitorului meu pot fi chiar oricine! as putea sa stau si sa scriu despre o mie de lucruri pe care le-am trait sau nu, despre ceea ce s-a intamplat prietenului-prietenului unui prieten sau despre diverse lucruri care s-au intamplat! miile de idei de multe ori se amesteca in capul meu... am cate doua trei pagini deschise si scriu concomitent despre mai multe lucruri, care nu au nicio legatura una cu alta. trec, printr-un simplu click, de la o traiere la alta.

cu toate astea stiu ca nu pot fi libera 100%! stiu si motivul si parca ceva ma tine pe loc si nu ma lasa sa inaintez! mi-e tema de ziua de maine... mi-e teama sa iau viata in piept de una singura, sa fiu pe cont propriu! m-au prins in lanturile lor si acum sunt o lasa ca nu vreau sa ies! gasesc tot felul de scuze stupide... las pe altii sa ma domine si sa ma intimideze, desi habar nu au ca o fac...

daca as castiga la loto... sa stau dupa aia toata viata mea cu laptopul in brate... am vazut in adolescenta un film tare interesant pentru mine. era o chestie psihologica care mergea in doua planuri paralele de realitati. filmul urmarea viitorul unei fete din momentul in care perde metroul: in prima realitate pierde metroul, iar in alta se urca in el! exact asa sunt eu acum: cum si cine as fi fost eu daca usile metroului meu nu s-ar fi inchis!

mi-e ciuda pe mine ca incep sa devin din ce in ce mai fricoasa si nu vreau ca bria sa creasca asa... vreau ca toate talentele ei, oricat ar fi de mici sa fie exploatate si sa-si decida din placere viitorul!

ieri eram la serviciu asa de nervoasa incat ma si vedeam in fata sefei mele spunandu-i ca eu imi dau demisia! momentul ala ar fi eliberarea maxima pentru mine! atunci as capata iar incredere in mine si fraiele vietii mele nu le-ar mai tine oricare vizitiu! parca se rula un film in fata mea... o si vedeam cu se uita la mine si, vorbin incet ca de obicei, m-ar intreba ce este si cu prostia asta si m-ar sfatui sa nu ma mai expun altadata! evident ca nu am facut-o... dar cat de bine m-as fi simtit daca as face-o... m-as metamorfoza intr-o clipa! ar radia de multumire si, pentru un moment, pamantul s-ar roti in jurul meu! dupa aia ar incepe iar grijile zilei de maine... temerile... nevoile...

modelul tatului mi-a demonstrat ca poti sa traiesti o viata incercand sa faci 'ceea ce se cade' si sa nu reusesti nimic, ba chiar sa pierzi respectul tuturor! desi puerila, imi vine in cap zicala aia cu 'interesul poarta fesul'... fara sa vrei cineva se va simti neglijat sau neinteles prin actiunile mele, iar cei care ma intereseaza cu adevarat sunt cei alaturi de mine: adi, bria, surorile mele, mama. fiecare dintre ei s-ar simti lezati, desi personajul principal as fi eu!
adi m-ar sustine o perioada, dar dupa aia mi-ar reprosa de ce am facut-o! bria poate ar fi vrut altceva... daca nu ar fi vrut bani, sigur ar fi vrut timp alaturi de mine si atentie... surorile mele si-ar aduce aminte ca se simt responsabile pentru mine si m-ar certa ca sunt o inconstienta care nu se gandeste la ziua de maine, si ar omite ca poate pe mine chestia asta ma manaca pe dinauntru ca un cancer, iar mama... mama ar muri de grija ca poate am sa ajung sa-i cer bani de paine...

in concluzie... nu conteaza cine esti sau ce-ti doresti! conteaza cum te privesc ceilalti, fiindca ei sunt cei care te bucura si cei care te intristeaza cel mai tare! inchid iarasi ochii... traiesc pentru mine sau traiesc pentru ei? traiesc pentru ei... traiesc dorindu-mi ca armonia sa fie mereu prezenta intre noi, iar noi - eu si cei dragi mie - nu am fost invatati sa ne acceptam fiecare asa cum suntem in realitate! am fost invatati sa oferim pe tava celorlalti exact ceea ce vor de la noi, desi asta inseamna sinuciderea interioara!

dau drumul la muzica si ma reinventez iarasi, pana duminica, cand voi merge iar la serviciu! parul meu este ud. am sa mi-l coafez, am sa ma cremuiesc si pot fi oricine! usa casei mele imi ofera siguranta visului meu! cand va suna ceasul sa ma trezesc, oana ca va scrie acum nu va exista!

sweet 30... going on...

chiar implinesti 30 de ani? de multe ori ma uit la tine si mi se pare ca esti neschimbat! poate ceva burtica in plus, dar in rest esti acelasi scump pe care l-am cunoscut acum sase ani si pe care l-am luat de sot! sunt sigura ca te intrebi cateodata de ce oare te-am luat de sot, mai ales in momentele in care nervii si oboseala ma coplesesc... si eu mai uit cateodata, in momentele alea, dar imi reamintesc de fiecare data! tu esti jumatatea mea. tu esti cel a carui mana vreau sa tin mereu, stransa in palma mea, si a carui rasuflare sa o simt in ceafa mereu!
vreau sa-ti fac o surpriza de ziua ta! vreau sa te fac fericit! vreau sa simti ce mult te iubesc si cat de mult insemni tu pentru tine... vreau sa stii mereu ca orice s-ar intampla eu nu ti-as intoarce spatele! si de data asta planurile mele au fost incurcate de acest job pe care tu il ibesti asa de tare! te identifici cu el in totalitate si cateodata mi se pare ca te controleaza complet!

sa stii ca n-am uitat momentele frumoase pe care le-am petrecut impreuna! nici cum te-am cunoscut, cu capul bandajat, si nici cum m-ai pierdut la carti! de fapt m-ai pierdut sau m-ai castigat? eu am castigat un sprijin nepretuit in tine si un adevarat tovaras de drum! mi-e frica cateodata ca poate soarta ne va duce departe unul de celalalt si atunci vin si ma uit la tine fara sa iti dai seama. tot ce tine de tine imi este asa de cunoscut, asa de familiar! te cunosc asa de bine incat fara sa te vad stiu exact ce faci in momentul respectiv! daca ai avea voie sa fumezi, chiar acum ai avea o tigara intr-o scrumiera plina de chistoace langa tine, lasata cu filtrul in sus!

mi-e tare dor de moemntele in care stateam pe banca in parcul moghioros cu printesa zburdand pe langa noi! nu aveam nicio grija atunci! eram tineri si nu faceam altceva decat sa ne iubim. acum ne-am pierdut parca pe drumul asta fara sfarsit al vesnicii lupte cu fluturasul de salariu... am uitat sa ne bucuram unul de celalalt sau poate eu sunt cea care a uitat!

nu am uitat in schimb ca te iubesc mult de tot! nu am uitat sa-ti cer iertare daca am fost vreodata - off, si de cate ori am fost - rautacioasa fara motiv sau tavnoasa doar ca sa te fac sa suferi!

la multi ani, aditza! te iubesc mult, sotiorul meu!

de ce plang mamicile?

prima zi de gradinita a vrabiutzei. printre mamicile din curte remarc o femeie tunsa scurt, cu ochelari, mereu vigilenta la copilita ei, o bucalata brunetica tunsa aproape la fel ca mama. ceva ma face sa ma uit atent la mamica. undeva in coltul ochiului, la adapostul umbrei unul batran artar care fereste curtea de joaca a copiilor de soarele dogoritor, o lacrima sta sa cada pe obrazul ei! ma gandesc ca poate lacrima este de emotie. ar fi ceva natural, eu insami fiind in aceasi situatie, dar parca sufletul imi spune ca nu... e ceva mai mult! caut cu privirea sa vad daca pot sa-mi gasesc raspunsul! pare una dintre acele mamici care au un tatic in preajma! un barbat corpolent, rosu in obraji, care emana prin fiecare por al corpului mandria fata de progenirura lui... taticul pare ca lipseste. poate este la serviciu! providenta face sa cunosc mamica putin mai mult de-a lungul timpului! taticul ramane un mister, iar sub genele frumos conturate ale mamei vad de fiecare data o umbra de lacrima! nu intreb nimic. raspunsul parca mi-a fost dat si in sufletul meu de mama naste un sentiment de mila pentru biata copilita! lacrima ei mi-a ramas in minte... din atatea mamici pe care le-am vazut in ziua aia, asta a fost cea care mi-a tras atentie si mi-a ramas in minte. sa fie oare lacrima neimplinirii, a vinovatiei sau a neputintei?

mamicile nu plang doar din neimplinire! am vazut lacrimi de bucurie in ochii mamelor! lacrimi curate, pline de raze de soare, aducand ochilor lumini multicolore! lacrimi care uda obrazul si fac ca culoarea obrajilor palizi ca se stearga suvoaie, suvoaie, fara a parea vulgar! sinceritatea si naturaletea fac ca cel mai grotesc lucra sa devina, ca prin farmec, cel mai sensibil si mai emotionant moment! nu am vazut lacrimi mia curate si mai pline de sentiment ca cele ale mamelor mandre de copiii lor!

de ce plang mamicile atunci cand aud de nasterea unui copil pe care nici nu-l cunosc? poate de fiecare data cand un nou suflet vine pe lume, ceva din inima mamicilor retraieste bucuria pe care a simtit-o atunci cand propriul sau copil a facut cunostinta cu noi... noi cei care ii inconjuram de fiecare data cu atata dragoste! fiecare scancet aduce la viata teama ca nepreavazutul ar putea face ca rodul pantecului nostru sa fie in pericol! originea adevarata a sunetului isi pierde importanta! sentimentul de mama face ca orice detaliu sa piara! un copil plange... undeva! mama adevarata ii intinde mana, oriunde si oricine ar fi ea!

de ce pland mamele atunci cand copii lor ajung sa fie aproape parinti, la randul lor? imi amintesc si acum cum suspinele soacrei mele acompaniau cantecul atat de frumos al preotilor la nunta mea! lacrimile nu mai conteneau pe obrazul ei rosu, brazdat de firisoare rosii de sange! bucuria pe care sufletul ei o traia era atat de puternica incat fiecare lacrima parca povestea care ceva din amintirile ei! mi-au povestit, acompaniate de bubuiturile inimii, chinurile prin care si-a adus pe lume copilul, primul dinte, momentul in care a trebuit sa-l lase in grija bunicii, prima zi acasa dupa patru ani, prima zi la gradinita, momentul in care i-a spus sa nu-l mai ia de la scoala ca e baiat mare, prima dragoste, prima tigara de fata cu parintii...

de ce plang mamele atunci cand vad la televizor o reclama siropoasa? poate ca dincolo de caracapea de mama pe care o primim cu toatele atunci cand copilasii nostri vin pe lume, ramanem, undeva, in sufleul nostru, femei! femei care visam si ne dorim ca toate lucrurile pe care noi le sacrificam sa fie intelese si apreciate! visam ca dorintele noastre nimplinite sa devina realitatile copiilor nostri!

de ce mi-au ramas in minte ochii un pic tristi ai mamei de la gradinita? pentru ca m-am uitat la buzele ei! mimau un zambet aproape perfect! se incadrau atat de armonios cu fata ei alba, luninoasa... ochii in schimb mi-au spus o alta poveste. o poveste pe care nu o stiu nici acum si pe care, probabil, nu am sa o stiu niciodata! ma gandesc la mine, si eu la randul meu, cu cateva lacrimi care se mai tin, inca, firav in doua-trei gene, la momentele in care refuz sa mai fiu doar mama... grijile si obligatiile sunt rapid expediate tatalui! trag usa dupa mine, trantind-o destul de tare incat cei din casa sa inteleaga ca vreau sa fiu singura!
vad dincolo de usa ei doi pumnisori mititei care bat cu putere, cerandu-si iertare pentru cateva greseli pe care poate nici nu le-au comis si platind pentru niste fapte de care sigur nu sunt vinovati! vad in ea o viitoare mamica cu lacrimile ascunse!

ceva frumos se naste din fiecare lacrima de mama! si fiecare dintre ele are o poveste a sa, cu totul speciala, o poveste atat de frumoasa incat cuvintele nici nu pot sa o povesteasca! de cele mai multe ori cele mai frumoase povesti ramam nespuse! nescrise si neintelese! poate chiar asta le face sa fie atat de frumoase si atat de pline de... de ceva de numai mamele pot intelege!

ma rusinam in trecut de lacrimile mele care curgeau ca nebunele... paca aveau o vointa proprie, iar eu nu puteam sa am controlul lor... le las acum sa curga in voie. am invatat sa citesc dincolo de rimelul dat din abundenta pe gene si stiu ca cineva intelege sigur si lacrimile mele! sub genele mele umede stau adevarate povesti pe care fata le poate spune! liniutele firave care apar din ce in ce mai des pe fata mea sunt ca firele unui razboi in care se tese intreaga mea poveste si a celor care traiesc aici, la cativa centimetri de mine, sau a celor care sunt departe cu trupul, dar atat de aproape cu sufletul! acolo este adevarata esenta a feminitatii! poate ca adevarata ambrozie a divinitatii nu este ceva mistic... poate chiar lacrima dulce de mama sa fie secretul nemuririi!

leacul uitarii? al alinarii si al suferintei? lacrima mamei!
ascult o melodie atat de frumoasa, dedicata femeilor din lumea intreaga, incat atunci cand inchid ochii vad parca toate momentele in care mama mea mi-a ramas intiparita in retina amintirii! si viata ei imi trece prin fata, ca intr-o pelicula rapida... un slide-show al intregii ei existente! vad lucruri pe care eu nu le-am trait, dar mi le imaginez ca si cum eu as fi fost acolo! printre miile ei de lacrimi, vad lacrima care face ca toata suferinta mea sa diapara!

de ce plang mamicile? fiindca nimic din lumea asta nu ar exista daca lacrimile lor ar inceta sa curga! copacii si-ar pierde florile, iar ciocarliile nu s-ar mai auzi atat de frumos in luna lui florar prin luncile verzi... raurile ar seca, iar noi... noi nu am mai avea in fata noastra drumul presarat cu petale de trandafiri care sa ne fereasca destinul de abisul neputintei! noi nu am mai fi ceea ce suntem azi!

as vrea ca povestea pe care eu mi-o imaginez despre mamica din curtea gradinitei sa fie doar o poveste! ochii copiilor nu merita sa vada lacrimile tristetii!

dincolo de cuvinte...

dincolo de cuvintele pe care as putea sa le insir aici, rand pe rand, ramane ceea ce simt eu pentru tine... poate ca nici nu exista cvinte potrivite cu care sa te fac sa intelegi. de multe ori ma uit la tine si imi este mie greu sa inteleg ce anume reprezinti tu pentru mine. esti totul si esti eu, esti tu si cu mine, esti noi, esti inima si sufletul meu. ce sa-ti spun? cum sa te fac sa intelegi? mi-e greu... simt ca ma innec in lacrimile care curg ca nebunele de fiecare data cand ma gandesc la tine.

vor trece zile si vor trece ani... asa cum au trecut si pana acum. vor fi momente in care vom simti nemultumirea atat de adanc in suflet incat am putea sa ne intoarcem spatele. poate am sa-ti spun cuvinte grele, poate am sa te fac sa suferi, poate am sa te iert atunci cand nu ar trebui, poate... poate am sa te dezamagesc sau poate am sa fiu mereu sprijinul tau... atat de multi 'poate' in viata noastra incat imi este frica de ceea ce ar putea deveni viitorul pentru noi. as fugi dincolo de capatul lumii ca acele momente sa nu vina niciodata. as fugi fara sa ma opresc, dar tu ma tii aici, aproape de tine.

as fi vrut sa fug si cand te-am vazut prima oara... erai doar o umbra intr-o fotografie. am simtit cum pamantul o ia la sanatoasa de sub picioarele mele si respiratia mi s-a oprit dintr-o data... eram inmarmurita de spaima, de fericire si de teama... de bucurie! mi s-a parut ca vad cel mai frumos lucru din cate mi-a fost dat sa vad! niciun diamant abia scos din inima pamantului nu m-ar fi bucurat asa cum ai facut-o tu! plang iar... pentru tine, dupa tine...

adevarul este ca viata mea s-a schimbat din momentul in care tu ai aparut! tu ai devenit universul meu, iar eu m-am lasat purtata de toata dragostea asta nebuna! m-am lasat dusa ca si cum as fi fost un fulg luat de puterea vantului, fara sa ma gandesc ca poate nu voi atinge razele minunate ale soarelui sau petale de trandafir! am riscat fara sa stiu ca risc! am abandonat totul intr-o clipa! m-am abandonat pe mine!

zambetul tau a devenit pentru mine singurul lucru pe care trebuie sa-l urmaresc. te-as urma fara sa clipesc dincolo de puterea ochilor mei. te-as sustine pe umerii mei atunci cand corpul tau ar fi atat de obosit incat nu ai putea sa te misti si ti-as da ultima mea picatura de apa ca sa iti umezesc buzele arse de soare. as face din corpul meu un scut ca sa te protejez pe tine, iar lacrimile mele ti-ar vindeca orice rana. suferinta ti-as sterge-o cu palmele mele care ti-ar mangaia fata atunci cand ploaia ar sterge zambetul tau! ti-as sterge talpile cu parul meu iar viata mea nu ar insemna nimic daca tu ai avea nevoie de ea...

stiu ca de multe ori ti-e greu sa intelegi toate lucrurile astea. sper numai ca pe viitor sa ai incredere in biata ta mama care te iubeste dincolo de limita ei omeneasca!
maine este ziua ta... iar eu iti urez si de data asta, ca in fiecare an, primul la multi ani si sper sa pot gasi cea mai buna cale prin care sa te fac sa intelegi ca tu esti totul pentru mine, iar eu fara tine nu sunt nimic!

la multi ani, iubita mea!

azi ca si ieri...

as vrea sa plang... simt cateva lacrimi care stau sa cada din ochiul meu, si cu toate astea ma abtin. vrabiuta e cu ochii tinta pe mine si nu as vrea sa o instristez. este extrem de atenta la orice reactie a mea si in ultima perioada este foarte emotiva. ma gandesc la reportajul ala cu copii batuti de bone si nu-mi iese din cap imaginea cand nemernica aia il plesnea pe unul dintre ei peste fata si acel 'nuuu!' de pe fuldal.... acel planset de copil m-a facut neom de doua zile. ma gandesc cu groaza la copilasii nostri. ma gandesc la strigatul ala de ajutor. mi-e greu sa uti ca niciodata nu stii cu cine ii lasi sau ce li se intampla, atunci cand noi umbram ca nebunii sa le facem un viitor mai bun. un viitor poate ceva mai bun decat am avut noi. inchid iar ochii si iar vad aceeasi imagine si iar acelasi 'nuuu!' as vrea sa stiu cine este nemernica respectiva. as vrea sa o vad in fata ochilor ca sa ii arat eu ce inseamna sa terorizezi o fiinta umana. as invata-o ce inseamna sa te simti mic, nejutorat si sa nu ai nicio scapare.
sunt multumita ca deocamdata bunicii pot avea grija de copilul meu, iar daca vreodata copilul va trebui sa stea cu o persoana straiana sa nu uite niciodata: pentru copilul meu muntii se darama dintr-o miscare!
ma uti la copilausl meu drag. oare ea stie cat de mult eu o iubesc? stie ca niciodata nu am sa ii intorc spatele, indiferent ce s-ar intampla?

lacrimi dulci, cu gust amar

am auzit-o pe fundal cum plangea. in momentul ala cerul s-a rupt in doua si bucati din el s-au pravalit peste mine. m-a durut sufletul cumplit de tare. poate si faptul ca nu este langa mine m-a facut sa simt totul altfel. vocea ei atat de suparata cand striga la bunul ei sa-i spunea ca baietelul a plecat acasa, printre lacrimi, vorbind cu greu, ca si cum aerul nu i-ar mai ajunge, m-a suparat crunt. as fi plecat in momentul ala spre ea, sa o iau in brate, sa caute confort in bratele mele si sa se potoleasca acolo. as fi vrut sa fiu eu cea care ii sterge 'lacrimele' de pe obrajorii ei arsi de soare, pe mine sa ma ia de gat si mie sa-mi umezeasca gatul cu lacrimile ei. a luat telefonul in mana si mi-a spus printre lacrimi marea ei drama: prietenul de joaca a plecat acasa, iar ea a trebuit sa ramana iarasi singura. parca o aud si acum: 'mami, baietelul a plecat acasa la el!'
bineinteles ca pentru ea totul s-a terminat in doua secunde, dar eu am stat si am plans fara sa ma pot opri mai bine de un sfert de ora. imi este dor de ea. mor de ciuda ca trebuie sa stea departe de mine si ca altcineva trebuie sa fie alaturi de ea altcine va sa o consoleze la micile ei drame, altcineva sa ii ofere sprijin, in locul meu.
stiu sigur ca si ea este la fel de nemultumita de plecarea asta rapida. mereu imi spune cand o sun ca vrea la mine. mi se strange inima cand ma gandesc la cuvintele ei... vreau sa fie mereu aici, langa mine, sa o pot vedea mereu, sa o aud, sa stiu fiecare prostioara pe care o face, fiecare linie pe care o trage cu creionul pe perete. mai e putin pana atunci. la sfarsitul lunii termin si eu cu examenele mele vesnice si nu va mai pleca de langa mine decat pentru cateva zile poate... nu mai vreau sa o aud cum plange niciodata. vreau ca toate lacrimile ei sa se transforme in margaritare, exact ca in povesti. vreau ca ochii ei sa devina rubine si toata viata sa fie fericita si plina de zambete. vreau sa-i ofer tot ceea ce eu nu am avut niciodata: dragostea unei mame adevarate.

discriminarea are genul feminin

e dimineata. se aud pasii copilului in casa. s-a trezit. este prima data cand, pe ziua de azi, sunt discriminata. imi parasesc partea mea de pat, la fel de calda ca si cea din dreapta patului. trebuie sa merg sa pregatesc biberonul cu lapte si sa stau motind in fata calculatorului in timp ce copilul se uita linistit la televizor. oare eu nu dormeam la fel de bine? am uitat, eu sunt femeia... fac cafeaua si pentru el. oare sunt iar discriminata? aici am ceva dubii. imi place sa ii fac cafeaua dimineata. e un fel de alint. plecam in oras. e frumos afara. pe sosea... clacxoane. ciudat. sa fie pentru ca sunt femeie? ma simt iarasi discriminata, mai ales pe sosea. sau, mai bine zis, tocmai pe sosea. in zilele bune nici nu-i bag in seama pe cei care se cred mult mai talentati in arta sofatului decat mine, doar ca pe langa cele doua podoabe din pantaloni mai au si chelie in frunte. altadata ma fac sa ma simt umilita... umilita doar pentru ca sunt femeie. merg spre parc cu copilul. se aude, undeva in spatele meu, ceva despre ce bine arata mamica... ma intreb iar de ce dumnezeu a lasat prostia sa infloreasca mai mult in creierul barbatilor. unii dintre ei ar trebuie sterilizati la nastere, sa nu mai perpetueze aceasta calitate. un politist ma opreste pe strada si-mi retine permisul... pentru ca am masina galbena. sa fie oare din cauza culorii la masina? este evident... ma gandeam intr-o zi de ce la serviciu treburile cele mai usoare le fac barbatii. poate pentru ca punctul lor de salarizare este mai mare decat al femeilor? sa ma simt iarasi discriminata? nu ar mai conta, nu, pentru ca, zilnic, sunt dicriminata la fiecare jumatate de ora, doar pentru ca sunt femeie. eu, cea care fac ca totul in lume sa functioneze, eu, femeia, cea care naste minunatii de copii cu care barbatul se mandreste - ca doar e copilul lui - eu, femeia, care stie sa hraneasca barbatul, sa-l faca sa miroasa bine, sa ii aduca zambetul pe buze, eu, femeia, care fac treburile cele mai grele, eu, femeia, care as putea la jumatate din timp sa fac tot ceea ce face el, eu, femeia, de 50 de kile care fac cat trei barbati la un loc... adica eu care sunt net superioara lui sunt discriminata pentru ca...? pentru ca sunt eu - femeia.
stiu in sufletul meu ca inferioritatea barbatilor ii face sa apeleze la lucrurile pe care le au la indemana sa faca femeia sa se simta umilita, mica, neinsemnata. de cele mai multe ori singurele diferente care inclina balanta in favoarea lor sunt cele legate de forta corpului si de statura. asta nu da dreptul nimanui sa minimalizeze ceea ce este, cu siguranta, centrul lumii.
padurea are uscaturi si de-o parte si de alta. sa nu creada cineva ca nu sunt barbati super ok sau femei nevrotice si labile. sunt, poate la fel de multe ca si barbatii. insa noi, celelalte, nu trebuie sa fim judecate pentru cele 1% dintre femeile care cred ca sunt, in realitate, barbati prinsi in corpul unei femei. iar daca o femeie se dovedeste a fi de-a lungul vietii o fraiera, nu este pentru ca asa s-a nascut. este pentru ca a avut in jurul ei un dominator fraier care a stiut sa-i stearga toate urmele de demnitate din inima. si pentru asta ma simt iarasi discriminata, pentru ca eu stau dreapta chiar si atunci cand ceilalti, barbati sau femei, se inclina. m-am simtit discriminata de cand eram mica. poate primele semne de constiinta le-am avut in clasa a treia cand, imediat dupa revolutie, seful clasei a devenit subit un baiat al carui tata era maior in armata. eu devenisem deja paria scolii. stigmata, cea pusa la zid din cauze care nu aveau nicio legatura cu mine. cum ii explici unui copil de 9 ani ca plateste pentru ca parintii si-au facut meseria lor? aratandu-le celorlati ca sunt niste nimicuri. seful clasei s-a dovedit a fi pana la final un ratat. din toate punctele de vedere, in timp ce eu... sunt inca mandra de ceea ce sunt eu si de ceea ce am invata de la parintii mei, securistii.
va saluta cu drag o blonda naturala, care conduce excelent cu tocuri de 12, care gateste, care face copii superbi, care munceste mult si care are timp sa zambeasca mereu si care cateodata mai are doua-trei minute libere sa mai scrie cateva randuri si pe aici.

in spatele ochelarilor de soare

mi-e tare greu sa inteleg ce poti vedea cu ochelari de soare intr-un magazin sau in parchet. cu atat mai mult, seara, intr-un parc, cand soarele deja s-a culcat de vreo ora. cateodata, imi vine sa rad. altadata, ma face sa ma umplu de nervi si sa le spun direct 'ca sa vada toata lumea ca esti un cretinoid, nu trebuie sa faci lucruri deosebite. e vizibil cu ochiul liber!'
ma uimeste si ma dezamageste dorinta de a epata a romanilor. suntem singura natie din cate am vazut eu care dorim atat de mult sa parem ceea ce nu suntem. nu mai stim sa vorbim romaneste, dupa o luna de zile plecata in afara, mergem cu ochelari de soare pe timpul serii, ne cumparam haine de firma, dar nu avem un chior in buzunar, mergem la cluburi de fite, doar ca sa ne facem o imagine, imi cumpar o masina scumpa, dar nu am bani sa ii schimb farul...
in fond, nu conteaza cine suntem noi de fapt, ci ceea ce cred ceilalti. reputatia este o chestie de vita si de moarte! chiar trebuie sa ma intereseze ce spun altii? niciodata nu m-a preocupat foarte tare aspectul asta si sper sa nu o fac nici de acum incolo.
rar ai o discutie cu cineva care sa nu se refere la el ca fiind 'domnul director' sau doamna doctor sau sa iti dea de inteles despre pozitia lui. poate am uitat cu totii ca nu functia conteaza, haina, ochelarii, pantofii sau geanta. poti sa ai haine de firma, pantofi super si poseta scumpa, ca daca mi-ai vorbit despre tine ca fiind doamna director, discutia noastra s-a terminat. nu sunt atat de taranca sa ti-o spun atunci, dar fii sigura ca a doua sansa nu mai ai. sper sa reinvatam sa ne vedem lungul nasului, cu totii, si sa nu mai credem ca tot ceea ce facem noi este poleit cu aur. modestia care candva caracteriza poporul roman cred ca era un mit. eu nu am vazut asa ceva, in romania contemporana. suntem o natie de patachine si de figuranti!
va salut din spatele ochelarilor mei de soare, cu filtru UV!

ganduri pentru bria

7 noiembrie 2005
e o zi urata afara. de mai multe zile ploua continuu. se apoprie momentul cand va trebuie sa nas. mi-e teama. nu stiu ce se va intampla, cum vor decurge lucrurile, insa ma simt nerabdatoare. nerabdatoare sa cunosc micuta fiinta din burta mea. sunt atat de emotionata si de nelinistita incat din doua in doua sapatamani merg sa-i fac poze la ecograf. mi se pare perfecta: capul perfect rutund, nasucul carn, micuta, manutele cu degete lungi. ea e minunea mea. e micuta mea printesa care trebuie sa vina pe lume.
18:30
o durere mica in burta ma atentioneaza ca a sosit momentul. incep sa rad. rad cu lacrimi. mi-e teama si ma bucur, in acelasi timp. din momentul asta o stare de euforie imi inunda tot corpul. nu mai gandesc corect. parca as fi baut ceva... rad intr-una cu lacrimi si-i vorbesc. ceva imi spune ca totul va fi bine. nici macar nu-mi dau seama ca viata mea, asa cum o stima eu, s-a sfarsit. va incepe o noua viata, pe care va trebui sa o invat, pas cu pas.
21:55
micuta mea printesa s-a nascut. e cea mai frumoasa fiinta pe care am vazut-o vreodata. de-odata sufletul imi este cuprins de o stare de neliniste: e iubirea de mama care ma lasa si acum fara aer cand ma uit la ea. am iubit-o din prima clipa cand am stiu ca e pe drum. iubirea asta s-a transformat acum in ceva ce ma lasa sa stau nemiscata cu ochii la ea minute in sir. ma uit la ea cum respira, cum i se ridica pieptutul ei mic. vad in lumina pufisorii pe de obrajori si de pe umerasi: e atat de frumoasa si este atat de firava... minunea asta cu pielea la fel de alba ca a mea si cu caputul ei saten este minunea mea. este copilul pentru care am luptat mult si petru care am plans mult. este jumatate din sufletul meu. este fetita mea.

au trecut mai bine de trei ani de atunci. imi amintesc perfect totul. imi amintesc primul planset, imi amintesc mirosul, imi amintesc primul pupic pe frunte pe care i l-am dat. inca mi se mai ia rasuflarea cand ma uit la ea. inca imi dau lacrimile cand ma strange in brate si-mi spune ca sunt draguta ei sau cand o vad cum vine la mine sa o ajut. cateodata ne masuram palmele amandoua... palmutele ei atat de mici in palma mea... si lacrimile cad iarasi. e atata iubire in mine pentru mana asta de om. ma uit iarasi la ea: mi se pare perfecta. mi se pare ca cei mai frumosi ochi caprui din intreaga lume sunt ai ei. mi se pare ca parul ei carliontat este exact ca acela pe care, probabil, l-ar fi avut ileana cosanzeana.mi se pare atat de frumoasa si atat de... atat de 'a mea'. sper din toata inima sa am toata viata la dispozitie sa-i arat in fiecare zi cat de mult o iubesc. sper sa fim mereu impreuna si sa stie, fara indoiala, ca nici un sprijin nu va fi mai mare decat am meu. sper ca toata dragostea asta pe care o simt in suflet pentru ea sa creasca in fiecare zi ca sa o pot face cel mai fericit copil din lume. fiindca ea este copilasul meu iubit si merita orice.

Ochiul lui Dumnezeu

"Astronomii europeni au surprins in spatiu ceva care seamana uimitor de bine cu un ochi care priveste neincetat inspre pamant. Aceasta descoperire a fost supranumita "Ochiul lui Dumnezeu". Albastrul deschis al "pupilei" si albul "ochiului" intra in contrast cu nuantele de portocaliu si rosu, semanand izbitor cu un ochi incojurat de gene.
Imaginea capteaza de fapt o formatiune compusa din gaze si praf, substante imprastiate de o stea care a disparut. Se pare ca si sistemul nostru solar va avea aceeasi soarta in 5 miliarde de ani.
"Ochiul lui Dumnezeu" se afla la 700 de ani lumina, in constelatia Varsatorului si abia poate fi zarita cu un telescop obisnuit.
Fotografia a fost facuta cu un telescop Hubble si este atat de detaliata incat, prin Ochiul lui Dumnezeu se pot vedea galaxii indepartate."

as vrea sa cred ca undeva, departe, poate dincolo de costelatia varsatorului, exista un dumnezeu. asa ar fi speranta pentru viitor si ziua de maine nu ar mai fi asa de sumbra. ne-am putea intalni iarasi, atunci cand totul se va fi sfarsit. am putea iar sa strangem in brate pe cei care mult prea devreme au plecat. eu l-am pierdut pe tatal meu, tocmai cand incepeam sa-l regasesc. m-a durut enorm si inca ma mai doare. inca mai curg ca nebunele lacrimele cand merg sa-i fac un pat de flori la mormantul lui. inca mai plang cand cad frunzele toamna, inca mai urasc caldura aia, altadata atat de placuta, de septembrie. inca mai sper ca maine sa ma trezesc si sa-mi dau seama ca totul a fost un vis neasteptat de urat, iar cand telefonul va suna iarasi de ziua mea sa fie tot el urandu-mi toate cele bune.
daca acest dumnezeu ar exista as avea sansa sa fiu aproape de vrabiuta mea iubita mereu. poate ne-am desparti o vreme. ar fi o perioada scurta. ne-am reintalni, mai tarziu, intinzand iar mainile una catre alta, asa cum o face acum cand ne vedem dupa o vreme. si-ar lipi iar trupisorul ei micut de pielea mea si toata dragostea asta care ma ineaca si-ar gasi linistea. as sti ca exista speranta, ca nu este totul pierdut. ca durerea va putea fi finalizata, pana la urma si ca totul ar avea un scop. sper, in sufletul meu, ca dumnezeu sa existe, fiindca atunci nimic nu s-ar intampla degeaba. durerea si nesansa ar fi pentru a invata o lectie. o lectie poate prea dura, dar care trebuie invatata.
sper sa existe dumnezeu si sper sa nu fi uitat de noi!